Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (XV)

Oleacă de Nemurire... cu Femeia de Scris (XV)
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Ca şi cum ar şti că am ajuns după o aşteptare de cincisprezece ani, că sunt şi stau lângă ea cu mâinile întinse şi chemătoare, fata care face/împleteşte coroane din flori nemuritoare începe să se trezească şi să-mi vadă verdele crud şi ud al ochilor pironiţi pe alcătuirea-i diafană. Se trezeşte şi-mi zice "mă cheamă Ileana, îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai venit!"... Apoi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, fata din grâu continuă coroana de azi. Mai are câteva buchete de adăugat... şi-i gata. Împleteşte şi tace. Mă uit şi tac. Mâinile mi-au rămas întinse. Ca într-un ritual al ne/răbdării. Ca într-un ritual de sanctificare a Clipei. Ciocârliile se înalţă şi coboară în timpul şi în spaţiul acestei Arii indescriptibile, trilurind lung şi desăvârşit ca într-o Odă a Bucuriei.

În jurul poienii, în şoaptă şi în admirare, se adună toţi macii grâului amirosind a moară şi a pâine. Albi şi negri şi roşii... macii au câte-o pălămidă mov în partea stângă a sufletului lor adormitor. Aşa, să nu fie singuri cum a fost fata aceasta în atâta amar de vreme. Toţi macii o ştiu. Toate volburile o ştiu. Toate cicorile o ştiu. Toate neghinele o ştiu. Toţi şi toate s-au strâns aici şi acum. Tot grâul dintre păduri vine încoace, pe marginea rotundă a fetei tăcătoare şi cu flori fără de moarte. Vin şi se înalţă pe vârful picioarelor, din ce în ce mai pe vârful picioarelor, parcă şchiopătând... să vadă ce se (mai) poate petrece după atâţia ani încoronaţi cu imortele şi singurătate. Vin toţi şi toate... şi nu le vine să creadă că şi eu am venit, că sunt şi stau cu braţele întinse şi chemătoare, de parcă...! Nu?

Ileana se ridică şi aşează coroana pe umăr. Se uită la mine. Are ochi negri cum numai penele Corbului Poe pot să aibă. Nu-mi spune s-o însoţesc, dar pricep că trebuie. Măcar atât. Şi plecăm încolo, încet, pe cărarea şi pe drumul care duc la gară. La o gară. Toate drumurile şi toate cărările duc la gară, nu?... Vreau să duc eu coroana, dar fata nu mă lasă. Mergem şi nu vorbim în cea mai înaltă linişte din lume. Parcă mergem în/spre cea mai adâncă linişte din lume. Şi parcă tot grâul, şi toţi macii, şi toate volburile, şi toate pălămidele vin în urma noastră. Până şi umbra lupului care nu l-a mâncat pe tata, atunci, parcă vine după noi, după alaiul acesta copleşitor, irezistibil, curios, încăpăţânat, cumplit. Trecem prin sat. Ileana se opreşte la o poartă. După poartă, mai tristă decât însăşi Tristeţea, stă şi tace o casă singură, mai singură decât Singurătatea. Fata lasă două lacrimi pe pragul porţii... şi plecăm mai departe, spre gară, cu tot alaiul şi cu tot I/Realul din lume!... (Să vezi!)

Divina Tragedia, Colecție

NEC PLUS ULTRA, Colecție

Citit 740 ori Ultima modificare Luni, 22 Aprilie 2024 13:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.