Cum scriam în "Viaţa liberă" de ieri, Ileana lasă două lacrimi pe pragul porţii... şi plecăm mai departe, spre gară, cu tot alaiul şi cu tot I/Realul din lume! Care alai? Toate cuvintele scrise şi vorbite în cincisprezece ani de aşteptare şi râvnă! Toate cuvintele văzute şi auzite printre ne/muritoare! Toate cuvintele în des/trămare până acolo unde vântul rostogoleşte norii, până acolo unde se ascund fluturii când plouă, până acolo unde fata duce atâtea coroane de atâta vreme!... Sigur că da! Abia aştept să ajungem în gară şi să mă conving de presupunerile lui bădia Iancu Cujbă, dar şi de toate bănuielile mele!... Şi mergem, şi mergem, şi mergem. Parcă suntem două Tăceri ne/cunoscute. Şi tot alaiul tace. Ciocârliile zboară în tăcere, volburile înfloresc în tăcere, macii roşii se fac negri. Şi macii albi se fac negri. Totul se face negru... cum se înserează încet-încet când lumina iese din rochia de stambă fără sfârşit şi se culcă la locul ei, sub straşnica şi sub strania osteneală a eternului Început!... Şi mergem, şi mergem... şi vedem gara aceea misterioasă... gara aceea aşa de mică, încât poţi s-o iei cu tine, acasă, când te întorci de unde ai fost totdeauna... ori de unde n-ai fost şi nici n-o să te duci vreodată... când te întorci de Nicăieri. Ehei, de câte ori ne-am întors de unde n-am fost niciodată!... Ehei, de câte ori nu ne vom (mai) întoarce de unde n-am fost nicicând!
Iată, aici... la şaptesprezece fluturi distanţă de gară, lângă arborele acesta secular, în care m-am căţărat de atâtea şi atâtea ori să aud şi să văd trenul mărfar încărcat cu nădejdi şi visuri şi rochii de mireasă (fără sfârşit)... un drumeag ostenit şi verde se desprinde şi coteşte la stânga! Ileana coteşte la stânga! Nici eu n-am încotro!... Şi mergem, şi mergem... Drumeagul dă exact în calea ferată. Mai avem zece fluturi distanţă. Şi văd un morman de coroane. N-am mai văzut niciodată atâtea coroane. Oare de ce le duce fata lângă linia ferată?... Se aude un tren dinspre Galaţi. Se aude un tren şi dinspre Bârlad. Ileana se opreşte, aşează coroana peste celelalte coroane, se uită în ochii mei şi-mi spune încet cinci cuvinte năucitoare: "Tată, aici a murit mama!"... Trenurile se opresc. Toate rochiile coboară şi îmbracă toate cuvintele-femei din alaiul înmărmurit. Ultima rochie, cea mai fără de capăt din lume, o îmbracă pe Ileana şi-i aşează pe creştet o coroniţă fără de moarte. Nu-mi mai pot stăpâni două lacrimi. Cad şi se sparg. În irizare, şchiopătând şi surâzând, văd cum se apropie (dar nu mai ajunge niciodată)… Femeia de Scris!
