Deschid caietul... şi mă văd atunci,
sub salcie, acolo printre plante
de lapte şi descântec... şi de leac...
şi de a/dormit şi de visat pe Dante
cum guvernează lumea din Infern,
cum ţine Paradisul gol, cum râde
în Purgatoriul trist şi inutil
şi pe măsura omenimii hâde!...
[ce vis se poate! e mai bine treaz?
să-ncerc aşa? aşa... parcă mi-i frică
şi parcă mi se-ndeasă în auz
o izbucnire care vrea să-(mi) zică:
ehei! hei-hei! naivule, (n)-ai viu
destul, să te a/ducă până-n moarte,
s-aprinzi acest curat maculator
şi să te miri ce pur şi simplu arde!]...
Închid caietul... şi mă văd acum,
sub cerul surdomut ca un zăbranic,
aici, printre tălâmbi caraghioşi...
departe de retoric şi titanic,
de tot ce însemna frumos şi sfânt
în lung, în lat, în sus şi-n adâncime...
aici, în viitorul diavolesc
şi în prezentul plin cu sinonime!
