Demult, foarte demult, când cărarea de la R la Z se măsura în trei sute de mii de fluturi pe secundă, i-am trimis o Epistolie de Acreditare/Discreditare, după cum o binevoi să se comporte cu uriaşa Naivitate a sufletului meu! Printre rânduri, i-am sugerat c-o aştept pe marginea Amfiteatrului Natural alcătuit din Valea şi din Dealurile Zimbrului! Şi mi-a răspuns că vine! Şi ţi-am trimes şi ţie depeşă, frate Fluture! Să vii şi tu! Şi ai venit! Şi cred că ai văzut cât de frumos este! Nu? Adu-ţi aminte!
Nu visez, nu mă joc!... (poţi s-ajungi şi să vezi!).../ este Ea, în sfârşit!... (n-am crezut că mai vine!).../ uite-o, umblă pe deal şi tot cată încoace!.../ (cu părere de rău? cu părere de bine?)...// Stai şi tu? stai şi tu, frate fluture? stai?/ stai şi tu, vreau să fim amândoi când această/ doamnă fără cusur va să fie la poartă/ şi-o să vadă cum stăm (pregătiţi) la fereastră!// Va s-ajungă aici cu părere de rău?.../ recunosc: n-o cunosc... dar nu cred că-i în stare!.../ unii spun că-i aşa!...şi pe dincolo!... cine/ s-a lăsat dus şi-ntors cu/din ceastă splendoare?// Cu părere de bine?... nici asta nu cred!.../ om trăi ş-om vedea!... gata, vine c-o floare,/ hai să batem din timp, hai să batem din aripi.../ uite cât de frumos intră în fiecare!// Uite cât de frumos lăcrămează!... şi-ncet,/ foarte-ncet... ne vedem la-nceput!... nu mai este/ nici doamna, nici temerea că vine/nu vine,/ nici gândul c-am fost şi suntem o Poveste!//
Şi tu n-ai tăcut! Ai plâns cum plânge un fluture! Şi i-ai spus foarte frumos!
Domnişoară inimă de Piatră,/ nici măcar un câine nu mă latră:/ semn de „hai la mine, în grădină,/ a plecat, dar trebuie să vină!”...// Domnişoară Cremene, cum poate/ eleganta mea singurătate/ de atâta vreme să se mire şi să-mi calce hainele de mire?!...// Domnişoară piatră Nestemată,/ bată-te norocul... să te bată:/ semn de „hai la mine, în ogradă,/ vine Luna, vine să te vadă!”...// Domnişoară Stâncă, lângă tine/ sunt Poet şi n-am nici o ruşine:/ tâlhăresc nimicuri importante/ şi îmi place Kafka, Schiller, Dante!...// Domnişoară, gata, mâine-seară/ dau cu pietre Scumpe în vioară/ şi o rog de tot să nu mai cânte/ uvertura Nopţilor Flămânde!// Gata, domnişoară piatră Dură,/ viaţa asta nu mă mai îndură:/ plec, rămâi grădină în ogradă,/ bată-te norocul...să te bată!//
Şi noi am plecat! Şi ea a rămas Acolo, în cel mai frumos Amfiteatru din Lume!
