Printre vârfurile copacilor se vede şi se aude cum Soarele, calm şi indiferent, se cărăbăneşte spre mereu acelaşi veşnic asfinţit. Muma Pădurii ne întreabă dacă (nu) plecăm acasă. Zice că ea n-are casă. Are casă peste tot, adică. Tonitza zice că mai stă, că satul său e la câteva sute de metri spre nord-vest. Cătunul meu e mai departe, chiar foarte departe. Dar n-am chef să plec. Îmi pun în gând să stau singur, lângă Poiana Vântului, toată noaptea. Să reconstit ...

(despre Soare și Lună) şi chiar în această secundă mi-am adus aminte de mama: vine tocmai dinspre soare(şi)lună-apune, adică tocmai dinspre eternitate, vine frumoasă şi blândă şi singură şi repede ca o minune, clopotul (se) bate singur, de bucurie şi de mirare şi de admirare (se) bate, tot satul iese la marginea satului pentru întâmpinare, toate substantivele se opresc din declinare, toate verbele se opresc din conjugare, toate sufletele şi toate mâinile sunt curate, toat ...

Încet, cu mişcări desăvârşite, ca şi cum ar fi pentru ultima oară, Tudor Tonitza sapă groapa toporului. Cu toporul o sapă. Lângă crucea lui Anghel. Sapă şi zice uitându-se spre pământ, cu vorbe egale, măsurate o viaţă întreagă, parcă: „Auzi, tanti Mumă a Pădurii?! Auzi, nea Ion de la Zimbru?! Să iei viaţa unui om, aşa, doar pentru că a furat un harbuz!? Ştiţi că ucigaşii nu au păţit nimic, da? Şi ştiţi de ce, nu? Dacă nu ştiţi, vă spun eu! Cică nicăi ...

Dintr-o sămânţă, iată, chiar acum,/ zbucneşte veşnicia născătoare de (ne)simţiţi şi (extra)ordinari.../ toţi: sfinţi şi demoni...toţi: care pe care, (bat)jocuri(legi), principii cu filet/ pe stânga şi pe dreapta, să se pară că cel ce-a-nsămânţat nu-i (ne)cioplit,/ nu râde şi nu plânge, nu separă bunul de rău, păcatul de iertare/ în (prea)mărirea lui devastatoare!   Dintr-o sămânţă, iată, chiar acum,/ nimicul îşi ia tot şi se răsfaţă ca un elev înzorzo ...

Sigur că da!...Frumoasă şi darnică Mumă a Pădurii mi-a scos Dumnezeu în cale şi-n timpul vieţii mele în/spre asfinţire! Iat-o, cu gesturi parcă legănătoare şi cu o blândeţe care a împăcat baba cu moşneagul şi fetele acestora, aşează pe şervet cele mai rare şi simple şi naturale mâncăruri din sudul Moldovei de nord, dar şi din nordul Moldovei de sud: chisăliţă din cireşe pădurence, amare şi mărunţele, câte o strachină la fiecare! o oală de lut, obişnuită ...

(!) te-aşteaptă fântâna din vale,/ te-aşteaptă fântâna din deal, cu mâinile-ntinse te-aşteaptă/ să vii, s-aduci sfântul Graal al Dragostei tale de Mamă/ plecată în Sus şi în Jos, să vezi unde-ncepe izvorul/ şi susură apa frumos şi unde se-ntâmplă pornirea/ spre viaţă, spre-aici, spre acum, spre setea ce mângâie chipul/ fântânilor noastre pe drum (!)   (!) fântânile toate-s bătrâne.../ şi toate-s aproape de cer – toţi suntem bătrâni şi aproape/ puţini � ...

Nici nu termin bine de rostit „sub greutatea lemnelor de cruci”, ultimul vers al poeziei despre pădure, şi Muma deja e-n şuvoaie de lacrimi. Jumătate de oră, şi ea şi nea Tonitza s-au uitat la mine ca nişte trăsniţi de-un fulger nevăzut. Parcă Cineva/Ceva le luase minţile. Parcă şi Vasile Anghel se miră de departe, mult mai departe decât dincolo de cruce. Parcă toate păsările, câte au mai rămas de la praştiile şi pietrele mele şi ale altora ca mine, s-au adunat deasu ...

și cred că merg...şi cred că merg spre-un viitor – parcă ar fi punct fix, final, parc-ar fi gară unde m-aşteaptă cineva, ceva...nu ştiu cine sau ce şi cum şi când ş-a câta oară! și de când merg, n-am auzit şi n-am văzut nimic să-mi spună cât mai am până aproape, până departe, ce primejdii sunt pe drum, dacă încap atâta timp, dacă mă-ncape! n-am învăţat să mă opresc şi să pricep că nu există înapoi şi înainte în cest de/mers ne/cunoscut, concret/ab ...

E frumoasă Muma Pădurii! Toţi zic despre ea că-i femeie urâtă fiziceşte, dar şi sufleteşte...că-i urâtă de toţi cititorii, de toţi ascultătorii, de toţi surzii şi chiorii, de toţi ne/simţiţii, de toţi analfabeţii, de toţi cei care n-au habar că nu se poate o pădure Minunată fără o Mumă minunată!...Mă uit la ea cum stă încet rezemată de crucea „hoţului” Anghel Vasile...şi nici vorbă de asemănare cu vro Cloanţă, cu vro Zgripţuroaică ori vro Cotoroanţ� ...

să vedem ce-o să mai zică/ să vedem ce-o să mai facă uite-aşa la o adică/ (ne)fiinţa mea săracă (ne)fiinţa mea bogată/ când se vor întoarce-acasă toţi cei care-au fost odată/ într-o vreme majestuoasă într-un timp când ceastă lume/ era plină de candoare şi-şi trăia-ntr-un fel anume/ viaţa (ne)întâmplătoare   să vedem ce-o să mai vadă/ să vedem ce-o să audă (ne)fiinţa mea eternă/ starea mea (ne)cunoscută când vor fi plecaţi de-acasă/ toţi cei care-au fo ...