* Preţurile de intrare în UE şi standardele de calitate pot proteja piaţa internă de „invazia” produselor străine, a declarat, pentru „Viaţa liberă” comisarul pentru Agricultură, Dacian Cioloş *
Graţie programului „Bursele europene: Jurnalişti în dialog”, iniţiat în parteneriat de Comisia Europeană, Freedom House şi Bancpost, am avut ocazia să-i adresăm comisarului pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Dacian Cioloş, o serie de întrebări în numele cititorilor „Vieţii libere”. Iată şi răspunsurile, lămuritoare sperăm noi, pentru multe dintre problemele fermierilor gălăţeni:
Competitivitate la tarabă
Reporter: Nu de puţine ori, fermierii gălăţeni se plâng de „invazia” pe piaţă a produselor străine. De exemplu, legumicultorii din Matca se luptă an de an cu roşiile din Turcia. Importatorii practică un fel de „dumping”, astfel de produse au deseori probleme şi cu evaziunea fiscală. Are CE în vedere vreo măsură în legătură cu astfel de fenomene?
Dacian Cioloş: Dacă numim „dumping” faptul că turcii sunt mai competitivi pe anumite produse, trebuie ştiut că nu există reguli separate pentru România şi pentru UE. În aceleaşi condiţii, turcii pot vinde în Spania, Franţa şi aşa mai departe, în orice stat membru.
Dar trebuie ştiut că există un preţ la intrare pe piaţa comunitară sub care nu se poate vinde. Iar acel preţ de intrare este calculat astfel încât să acopere nivelul minim de costuri de producţie într-o legumicultură performantă, ca să protejeze piaţa europeană.
Ei, aici pot să fie două probleme: prima, că preţul respectiv de protecţie la frontieră nu este suficient în România, pentru că în România unele legume şi fructe nu sunt suficient de competitive. De exemplu, noi avem costuri mari la procesare şi transport, pentru că avem o producţie foarte atomizată.
Deci asta este una dintre probleme, trebuie găsite soluţii pentru creşterea competitivităţii, iar a doua ar putea fi aceea că autorităţile vamale, sanitar-veterinare sau fitosanitare nu-şi fac datoria.
Din incompetenţă sau din lipsă de voinţă nu aplică reglementările europene care dau dreptul României, pe de o parte să aplice preţul de intrare, iar pe de altă parte să ceară respectarea unor standarde de calitate pentru aceste produse, ceea ce, implicit, înseamnă costuri de producţie mai mari.
Eu nu vreau să fac afirmaţii nici într-un sens, nici în altul, dar există instrumente care pot fi folosite şi nu mai este nevoie de o suprareglementare.
Reporter: Deci, problema e tot în „grădina” noastră…
Dacian Cioloş: Este o iluzie să credem că de la Bruxelles se rezolvă problema. Mai facem încă două regulamente, iar dacă autorităţile naţionale nu le aplică, degeaba. Nu există instituţii europene de aplicare a reglementărilor comunitare, există reglementări comunitare şi instituţiile naţionale care aplică aceste reglementări.
Deci, asta se poate face: haideţi să vedem care sunt reglementările care ne pot proteja în faţa unor produse de tipul acesta şi cum sunt ele respectate. Acelaşi lucru le zic, de exemplu, şi spaniolilor când vin şi spun că intră pe piaţă produse din Maroc ce nu respectă normele comunitare. „De ce nu face CE ceva?” Ce să facă CE, când asta este responsabilitatea guvernului naţional?
Strategie de piaţă
Reporter: România importă anual produse alimentare de 2 miliarde euro, în condiţiile în care are un potenţial de export de vreo 6 miliarde. Unde sunt punctele slabe? Ce putem îndrepta, de exemplu, pe termen scurt?
Dacian Cioloş: Situaţia pe legume şi fructe, dacă tot aţi pomenit de ea, este următoarea: găsim în hipermarketuri produse care vin mai ales din afară, mai găsim produse şi în pieţe - dar cu rupturi de ritmicitate în aprovizionare, găsim şi produse care se vând din când în când pe marginea drumului.
Când am fost ministru, am vrut să dau o subvenţie specifică pentru legume şi fructe, pentru ca produsele din România să fie mai prezente pe piaţă. Şi am spus: „Uite, dăm o formă de ajutor de stat celor care produc pentru piaţă legume-fructe. Dar dăm acest sprijin numai de la Persoane Fizice Autorizate (PFA) în sus”.
Şi au venit producătorii şi au zis: „Nu poate să fie numai persoană fizică, nu şi PFA?” Zic: „Mi se pare normal să vă înregistraţi şi vă autorizaţi pentru că cereţi bani publici”. „Da, dar ştiţi că, dacă ne înregistrăm, trebuie să plătim taxe şi impozite şi cu nivelul taxelor şi impozitelor de la noi, chiar şi cu subvenţia pe care ne-o daţi, noi tot ieşim în pierdere. Aşa că noi, decât să ne înregistrăm, mai bine vindem la marginea drumului…”.
Prin urmare, părerea mea este că, pe termen scurt cel puţin, ar trebui să acceptăm faptul că, dacă vrem legume cât de cât ieftine pe piaţa naţională, e nevoie să se ia mai puţin impozit la producător.
I-am spus şi premierului treaba asta, dar trebuie găsită soluţia fiscală – eu nu sunt ministru de Finanţe - de a fi încurajaţi producătorii să se înregistreze ca PFA-uri, ca să poată vinde pe piaţa organizată. Acum, chiar dacă ar vrea, supermarketurile nu pot să cumpere de la micii producători români, pentru că, dincolo de ritmicitatea aprovizionării, nu au baza juridică fiscală.
Cred că ar fi bun un sistem mai relaxat de taxe pe o perioadă de trei, cinci ani, până când producătorul se dezvoltă şi se organizează. Pentru că sunt bani de la UE pentru organizarea producătorilor, bani care nu se folosesc pentru că nu există un interes să se facă treaba asta, de multe ori se preferă să se lucreze la negru.
Reporter: În ceea ce priveşte stoparea producţiei „la negru”, în prezent subvenţiile se dau pe suprafaţă. Unii spun că ar trebui să se dea pe producţie, pentru a o scoate „la lumină”…
Dacian Cioloş: Cu un pic de cunoştinţe despre istoricul PAC, persoanele respective nu ar mai vorbi în gol. Pentru că subvenţii pe producţie nu mai sunt demult în UE datorită faptului că, la un moment dat, s-a ajuns la stocuri publice enorme, la supraproducţie.
Care este logica, de fapt: eu, ca autoritate publică, aleg să dau subvenţie pe cantitatea produsă la hectar pe produsul cutare, cutare şi cutare. Şi subvenţia variază. Agricultorul nu-şi mai face calculul pe ce produce, dacă se poate vinde pe piaţă, ci se orientează pe subvenţia mai mare.
Reporter: Într-adevăr, în spaţiul comunitar s-a ajuns la un moment dat la „munţi de unt şi lacuri de lapte”. Dar astăzi, în ţări precum România nu prea se poate vorbi de supraproducţie….
Dacian Cioloş: Vedeţi, în cazul acesta şi dumneavoastră judecaţi România în afara UE.
Reporter: Poate că ar trebui un sistem comunitar mai flexibil prin care, în ţări precum România să fie încurajată producţia, evitând, totuşi, supraproducţia la nivel european. De ce nu?
Dacian Cioloş: Pot să încurajez producţia printr-un sprijin financiar decuplat sau prin alte facilităţi, cum ar fi nivelul de impozitare. Sau se pot focaliza investiţiile cu un nivel de cofinanţare mai ridicat pe produsele de care este mai mare nevoie.
Pentru că producţia nu va creşte doar pentru că e o subvenţie, ci pentru că agricultorul investeşte în utilaje mai performante, în aplicarea unei tehnologii de producţie mai performante. Iar pe aceste direcţii se pot găsi mijloace de finanţare din fonduri europene.
Reporter: Chiar şi aşa, fermierii români primesc o subvenţie, fermierii olandezi altă subvenţie, mai mare. Cum poate fermierul român să facă faţă?
Dacian Cioloş: Chestiunea cu subvenţiile nu este o noutate, se ştia asta înainte de aderare, iar noi am acceptat asta numai ca să intrăm în UE. Şi am început să facem scandal nu înainte, cum au făcut polonezii, ci după ce am intrat. Dar asta e o altă treabă…
În al doilea rând, această problemă va fi rezolvată parţial prin reforma PAC, se face o echilibrare în acordarea acestor subvenţii. În al treilea rând, olandezul are, într-adevăr, o sumă mai mare pe hectar, dar din suma totală pe Agricultură şi Dezvoltare Rurală pe care o are Olanda, 85 la sută se foloseşte pentru plăţi directe şi abia 15 la sută pentru investiţii sau modernizare.
În România, subvenţia este mai mică, dar 45 - 50 la sută din bani se folosesc pentru plăţi directe şi în jur de 55 la sută pentru investiţii şi modernizare. Deci, dacă este să calculăm suma totală pe agricultor sau pe hectar, plată directă plus dezvoltare rurală, decalajul nu mai este chiar atât de mare.
Sigur că există o oarecare diferenţă, iar un asemenea decalaj va exista şi după noul sistem de repartizare, pentru că şi costurile de producţie sunt diferite. Dar cât costă hectarul de teren sau mâna de lucru în Olanda şi cât costă în România?
Viziunea de acasă
Reporter: Cum am putea noi, românii, juca un rol mai important în politicile europene?
Dacian Cioloş: Asta presupune că trebuie să existe o viziune de acasă. Există 27 de state membre! Care este viziunea, de exemplu, faţă de reforma PAC, eu asta întreb şi în România şi în celelalte ţări când mă duc. Ce vrea să susţină România în viitoarea reformă a PAC?
Iar în numele României pot vorbi numai miniştrii, numai parlamentarii români. Eu, în calitate de comisar, nu pot să vorbesc în numele lor. Comisia îşi are, conform tratatelor, limitele ei. Ce e treaba guvernului e treaba guvernului, ce e a Comisiei e a Comisiei, la fel şi în cazul Parlamentului European sau Consiliului.
Apoi, dezvoltarea unui culturi europene în administraţia naţională ţine şi de contactul cu administraţia europeană. Multe dintre statele europene vechi au deja rodat un sistem naţional de experţi care vin din administraţia naţională, lucrează un an, doi în Comisie şi apoi se întorc în administraţia naţională.
În România, când a scăpat unul din administraţia naţională şi vine la Bruxelles ca expert detaşat, în acei un an, doi cât stă aici, face tot posibilul să nu se mai întoarcă în ţară. Ei, asta este o problemă pentru că nu există feedback-ul acasă.
Şi există încă decalajul acesta de abordare şi ca metodă de lucru, şi cunoaştere în profunzime. Eu lucrurile acestea le spun ca o constatare, nu ca o critică, pentru că nu au trecut decât trei ani de la aderare, şi nu este mult. Trebuie timp ca lucrurile acestea să se schimbe, dar trebuie să se schimbe.
Ca să putem juca un rol mai important, trebuie să ştim cum funcţionează UE. În România, două treimi din populaţie sunt favorabile UE, dar se cunoaşte foarte puţin despre UE. Eu aş prefera să fie 52 la sută favorabili UE, dar cei 52 din o sută să ştie cu adevărat ce înseamnă UE.
