* Ordonanţă pentru siguranţă? * România, singura din UE pe modelul Norvegiei * Criza mare, miză mică la buget *
Ordonanţa pneurilor de iarnă – părtinitoare la tonaj mare
Orice modificare a unei reglementări trebuie să aibă o raţiune tehnică şi/sau economică. Mai ales dacă se materializează într-o mână băgată adânc în buzunarul contribuabilului…
Cum s-a întâmplat în ultimele luni când sute de mii de români deţinători de autovehicule au trebuit să se doteze pneuri de iarnă. Conform titlului Ordonanţei 5/2011, aceasta ar urmări „creşterea siguranţei rutiere”.
Şi totuşi, această premisă nu stă în picioare. Chiar dacă asta a avut legiuitorul în intenţie, realitatea îl contrazice. Un producător de vârf în domeniu, Continental, demonstrează că distanţa de frânare, pe zăpadă, între un autotractor cu semiremorcă echipat cu pneuri de iarnă şi unul identic dar echipat cu pneuri all-season e de peste 10 metri de la numai 40 de km/h(!). Cât ar fi fost diferenţa la viteză mai mare sau dacă, în loc de pneuri de iarnă pe toate cele patru osii, camionul ar fi avut aşa ceva doar pe cea de tracţiune? Sau, şi mai rău, doar all-season, cum permite ordonanţa românească? Cu siguranţă, mult mai mare. Dar, legiuitorul român, la fel de aspru cu simplii automobilişti precum autorităţile Norvegiei, a impus cauciucuri de iarnă pe toate roţile la autoturisme, în timp ce la autoutilitare, autocamioane, autobuze şi alte autovehicule grele, doar pe cele de tracţiune. Deci nu motivaţia tehnică a prevalat, de vreme ce nu s-a mers la nivel de siguranţă crescut şi la autovehiculele de mare tonaj.
Adevărata miză – TVA-ul?
Să fi fost totuşi raţiuni economice. Doar că măsura, spre deosebire de varianta în care ar fi fost aplicată pur tehnic, adică tuturor, fără discriminare de osii, e posibil să nu fi adus nici două treimi din sumele scontate.
Dacă ne uităm în tabelul din figură, observăm că suma ce-ar fi putut fi strânsă suplimentar ca TVA, impunându-se pneuri de iarnă şi pe alte roţi decât cele de tracţiune, la utilitarele, autobuzele, camioanele şi remorcile din judeţul Galaţi, bate pe la 15 milioane de lei. În comparaţie, taxa pe toate pneurile de iarnă ale autoturismelor din judeţ trece puţin peste 26 milioane de lei. Asta în condiţiile în care autoturismele sunt de 5 ori mai multe, dar şi cu un preţ de 3 până la 6 ori mai mic per pneu decât un vehicul de mare tonaj . Pe de altă parte, multe autoturisme vor fi trase pe dreapta de către proprietarii lor, care nu şi-au permis să le cumpere pneuri adecvate. Ne putem deci aştepta ca numai 13-14 din cele 26,5 milioane de lei să fi fost încasate cu adevărat din buzunarele automobiliştilor amatori.
Când legea bate logica
Cum proprietarii de autoutilitare, autobuze sau autocamioane nu concep ca un astfel de autovehicul să stea nerulat, din cauza banilor „investiţi” în tot felul de autorizaţii şi certificări extrem de costisitoare, e clar că aceştia ar fi fost cei mai „fideli” cumpărători ai pneurilor de iarnă, chiar şi dacă ar fi fost obligaţi să şi le pună pe toate axele. În acest fel, TVA-ul necesar la buget ar fi putut fi colectat în mai mare măsură de la ei. Automobiliştii amatori ar fi fost obligaţi la numai două cauciucuri de iarnă în loc de patru, iar nemulţumirile acestora vizavi de costuri ar fi fost mult reduse, poate chiar la zero.
Dar cum legiuitorul român dă tot mai dese dovezi de neinspiraţie, este foarte posibil ca nici sumele preconizate din TVA să nu-şi fi atins ţinta planificată. Fiindcă s-a mizat prea mult pe automobiliştii amatori în locul firmelor, pentru care costul unui rând suplimentar de pneuri reprezintă un procent mult mai puţin semnificativ în economia folosirii unui autovehicul. Şi, oricum, ar fi acoperit costurile suplimentare tot în preţuri, deci tot în buzunarele noastre, dar într-o măsură mult mai uşor suportabilă.
