Porumbelul scos din guşa lui Cozmâncă abia acum zboară liniştit pe deasupra interesului politic naţional. Se fac şi se desfac presupuneri, se râde sau se plânge pe umărul de oţel al partidelor născute, aproape toate, din coasta deprinderilor comuniste, gata să intre, democratic privatizate, într-o nouă epocă de aur.
Triumfalismul şi lozinca au înlocuit definitiv dorinţa de modernizare a spaţiului politic românesc. Circul s-a extins până la acoperirea totală. Ce n-a fost atins de aripa dărilor de seamă şi alegeri comuniste a intrat în contact direct, de contopire, cu manifestările politice zugrăvite de nenea Iancu.
Nu e partid de pe eşichierul politic care să nu se poată mândri cu caţavencii lui, după cum nu este formaţiune politică care să nu semene astăzi, la două decenii de la indescriptibila şi misterioasa schimbare, cu un SRL pur românesc. Ruperea coaliţiei o demonstrează din plin.
Ne-au trebuit ani de zile să ne întrebăm de unde apar banii de campanie, cum se obţin voturile în plus, cum de se regăsesc apoi fini şi cumnaţi prin posturi cheie, cum le răsar oamenilor politici vilele în cale, de ce umblă fantoma câte unui partid pe culoarele tribunalelor şi, în general, cu ce(cine) se mănâncă rezolvarea tuturor problemelor în ziua de astăzi. În sfârşit, am aflat.
Ni s-a pus pe masă decizia clară, concretă: cine poate oase roade şi… cu partidul meu la putere fac ce vreau. Varianta Băsescu. Dacă la Cotroceni era Geoană, am fi avut o altă variantă. Nu neapărat mai bună sau mai legală.
După 1989, toate partidele au făcut şi refăcut legea după chipul şi asemănarea lor, numai să le iasă…”enteresul”. Când a dat Cozmâncă tare cu bâta în propria dumisale baltă, acuzând privatizarea partidelor, toată lumea s-a arătat teribil de uimită.
De parcă habar nu avea ce aprobări s-au dat pentru membri şi rudele lor, când fiecare partid a avut cuţitul puterii în mână, ce afaceri au făcut liderii şi lideraşii în vremuri de prosperitate (personală) de partid şi de stat. Numai că fiecare a mai încercat, cât a putut, să şi salveze oarece aparenţe.
Băsescu a adus o adevărată schimbare în economia politicii româneşti a mileniului trei: a lăsat umorile să iasă la suprafaţă şi a demonstrat că-l doare exact în cot de toată lumea. E „afacerea” lui în floare? Atunci poate să facă ce vrea cu puterea din mână.
S-a ascuţit arţagul şi invidia a dat pe dinafară? Pune cineva piedici în calea fericirii lui? Îl obligă la pierderi, când el e abonat la câştig? Cu partidul lui la putere, nu acceptă să piardă.
Chestia cu doctrina, cu principiile şi crezul într-o realitate bazată pe legi şi principii au devenit desuete şi produc doar inflamaţii mărunte ce ulcerează trupul muribund al unei morale româneşti originale.
Promiţi una, faci alta, dai mâna şi uiţi ce ai spus, îţi găseşti scuze pentru orice, comanzi festinul dorit de tine, chiar dacă alături cineva moare de foame, dar, ferm, cerebral şi tenace nu părăseşti poziţiile din frunte nici mort.
Şi tot poporul politic îşi dă degeaba acum drumul la gură, care pro, care împotrivă, ca nişte păpuşi groteşti în arena unui circ nesfârşit. Fiecare partid are băsescul lui, însă numai unul singur a reuşit să-şi privatizeze inclusiv România în grădina personală.
Aşa că distracţia politică s-a oprit direct în gardul de la Cotroceni. Acolo unde e înscris obiectul de activitate al afacerii politice patronate de Băsescu. Şi să mai spui că nu avea Cozmâncă dreptate!
Între timp, nişte „ticăloşi”, care rup sapa prin brazde, tocesc coatele pe băncile „şcolilor de tâmpiţi” şi plimbă mapa prin birouri mizere sunt chemaţi la vot să certifice faptul că Băsescu, Geoană, Tăriceanu, Iliescu, Năstase, Vadim, Becali şi alţii ca ei au fiecare SRL-urile lor. Cu care fac ce vor din democraţie.
