Îmi aduc şi astăzi aminte de sărbătorile de Paşte petrecute la bunici, într-o comună îndepărtată din nordul Moldovei, în ţinutul Vârnavului. Nu era vreun ceremonial care să uimească prin magnitudine, mai ales că, "pe vremuri", mulţi se fereau, chiar şi în zi de mare sărbătoare, să calce în biserică… Se temeau ca nu cumva vreun activist de partid zelos să ducă vorba despre ei că "au picat în misticism"…
Dar poate că aşa se rânduiau mai bine lucrurile, în mai mult respect faţă de marea sărbătoare şi buna-cuviinţă a unor asemenea zile. Şi aşa, în mica bisericuţă, ascunsă în spatele unor tei seculari precum un creştet împărătesc în spatele unei coroane, aveai, într-adevăr, impresia că se deschid cerurile. Vedeai asta pe chipurile oamenilor - mai senine, mai pline de bunăvoinţă, mai îngăduitoare chiar - cu măsură - faţă de ghiduşiile noastre de copii neastâmpăraţi.
În "joaca" noastră "de-a mersul la Înviere", poate că nu înţelegeam pe deplin sensul clipei de sacralitate la care eram părtaşi atunci, în mica bisericuţă dintre tei. Dar ce n-aş da ca şi în sărbătorile de astăzi să am inima la fel de uşoară şi plină de bucurie. Din păcate, îmi dau seama că au trecut acele clipe pentru totdeauna. Bunicii nu mai sunt, nici eu nu mai sunt copil, nici vremurile nu mai sunt aceleaşi. Se vorbeşte acum de un sens comun al libertăţii, nu se mai dărâmă biserici. Dar parcă nici nu ne-am regăsit încă în sensul creştin al vremurilor în care teii de pe vremea bunicilor erau doar simple mlădiţe.
Trăim, astăzi, un paradox. Ne-am recăpătat la nivel individual dreptul de a spune o rugăciune fără ca în ochii lumii să părem nişte smintiţi, dar la nivel comunitar, mai ales aici, "la oraş", ne-am "democratizat" până la… "modernizarea" generală chiar şi în trăirea sentimentului religios.
Ne bucurăm şi ne facem cruce într-un deplin consens al (l)egalităţii, transparenţei şi nonşalanţei - dacă suntem "aleşi" ne afişăm devotamentul hristic pe scena cea mai înaltă din târg, dacă suntem "simpli cetăţeni" dăm măcar un "like" sau un "share" la fotografiile cu lumânări aprinse distribuite de prietenii mai pioşi. Şi Paştele trece, "sărbătoare legală" pentru o zi, două… A treia nici nu se mai pune, că deja suntem sătui de atâta pioşenie, nici de grătar parcă nu prea ne mai arde, iar de "like"-uri la cozonaci suntem deja sătui.
Între cer şi "share" am luat şi anul acesta Lumină. Să vedem cât o să ne ţină. Între timp, în marele oraş, ecoul Paştelui începe să se stingă. În urmă rămân doar iepuroii şi ouăle uriaşe, clocite parcă de nişte dinozauri. O televiziune anunţă - minunea, minunilor - "black-friday de Paşte". Asta da, veste minunată!
