Vă mărturisesc că mă gândesc în primul rând la familia mea şi la oraşul meu, înainte de a mă gândi la români, la europeni şi la lumea asta. Înainte de a-mi da cu părerea în vreun comentariu despre lucrurile pe care le fac aleşii şi aleşii aleşilor noştri, plătiţi de noi ca să ne reprezinte interesele, mă gândesc la ce-o să ni se întâmple nouă, cei care nu suntem aleşi, dar vrem să trăim bine.
Sigur, nu chiar aşa de bine precum aleşii ori aleşii aleşilor, dar măcar să nu murim de foame dacă tot n-am murit până acum… Aşa că scriu ce gândesc – măcar atât pot!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu aplic mai întâi prezumţia de nevinovăţie asupra oricărui personaj politic. Experienţa mea, adică a unuia care scrie despre politică de aproape două decenii, îmi arată că până şi cel mai abject politician, pus pe înavuţire pe seama noastră, mai scapă, ce să-i faci, şi câte o faptă bună. Iar politicienii (care or fi ăia) numai buni de puşi în icoană, nu se poate să nu calce şi ei pe bec din când în când…
Nu sunt însă singurul comentator care are parte şi de comentarii răutăcioase din partea unor cititori ai ediţiei electronice a ziarului nostru. Nu degeaba i-a făcut preşedintele Băsescu pe unii ziarişti (care îl atacă) „tonomate”: îndată ce am comentat nefavorabil vreo reacţie a preşedintelui, apar pe net comentarii de genul „sigur, se vede că te-au cumpărat!” sau „eşti un PSD-ist, e clar!”
Sigur, adversarii preşedintelui sau cei neutri comentează favorabil articolul. Invers, dacă cel criticat este, de exemplu, preşedintele Geoană, vin, cum şi este de aşteptat, comentariile de genul „eşti omul lui Băsescu, şmechere!” ori „câţi bani ţi-au dat ăia de la PD-L?!” De remarcat un lucru: comentariile cele mai ţâfnoase sunt de obicei scrise neglijent, chiar agramat.
Patima în politică este ca şi în tribune la fotbal. Diferenţa este, slavă Domnului, că încă nu vine omul supărat cu cocktailul Molotov la el, totul rămâne la nivel de acuzaţie sau înjurătură. Ce să-i faci, nu pot să spun numai lucruri plăcute tuturor, căci atunci aş lucra la revista „Arici Pogonici”.
Prima oară când am fost insultat mai cu năduf, fiind acuzat că sunt „un tonomat” în care bagă bani nu ştiu care partid sau nu ştiu ce lider, m-am înfuriat foarte tare. Sentimentul penibil din acel moment nu-l doresc nici duşmanilor mei, dacă am aşa ceva. M-am simţit umilit ca unul care aduce portofelul găsit şi e acuzat de furt, tocmai de cei pentru care scriu cu toată sinceritatea şi cu credinţa că am dreptate.
Mi-am dat însă seama că de fapt ar fi trebuit să mă bucur că şi cititorii noştri sunt neîncrezători: mai bine sceptic decât păcălit! De câte ori nu m-am uitat chiar eu la un post de televiziune despre care ştiam că este „postul domnului X”, zicându-mi că trebuie să fiu neîncrezător chiar şi atunci când ăia dădeau timpul probabil? De câte ori am încercat într-o emisiune televizată să văd dacă ziaristul invitat era sincer sau era influenţat de simpatia pentru cineva? În fond, e mai bine să fii „vaccinat” împotriva oricui, în aceste vremuri!
De câte ori nu am crezut ce ni s-a spus, de câte ori nu ne-am bucurat prea devreme, de câte ori nu am sperat că noroiul şi sărăcia vor dispărea? Şi de câte ori am luat-o peste bot, cu speranţa încă în priviri?! Este bine deci când bunul cititor este neîncrezător la vremurile astea, faţa de oricine, oricât de cinstit este sau pare acela: cititorule, ascultă-l, dar gândeşte singur! Nu prelua automat ideile altora! Înseamnă că eşti exact atât de sceptic pe cât te-au făcut vremurile acestea mişcătoare şi mincinoase: viitorul va dovedi, poate, cine minte!
Şi încă un amănunt: unii cititori cercetează şi pe cant ziarul şi calculează de pildă care partid apare mai mult, care e „cenzurat”, care criticat. Ori, în contextul în care unele partide ţin conferinţe de presă săptămânale, altele nu, poţi crede că ziarul, deschis de altfel tuturor, devine o tribună a unora şi îi cenzurează pe alţii. Sau, invers: cei care nu ţin conferinţe nu pot greşi, nu spun gogomănii; alţii, da, deci îi critici. Deci „le eşti duşman”, va gândi poate cititorul. Nu contează, puteţi gândi şi singuri, oameni buni, căci sunteţi mari!
