La ora la care scriu aceste rânduri, pe fereastra biroului intră, în forţă, zgomotul utilajelor care taie asfaltul de pe trotuarul de vizavi. Un grup de muncitori lucrează de azi de dimineaţă.
Lucrarea este importantă; este vorba despre înlocuirea conductelor de gaze naturale. O lucrare vitală, având în vedere riscul de explozie în cazul unor conducte vechi, care „scapă” gaze…
Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre faptul că anul trecut, cam tot în această perioadă – dacă nu cumva era ceva mai cald afară – o altă echipă de muncitori, de acea dată electricieni, a lucrat la înlocuirea cablurilor electrice din pământ.
De unde credeţi că au scos dalele acei muncitori şi unde credeţi că au săpat ei şanţuri? Evident, acolo unde se caută acum conductele de gaze naturale…
Este nevoie să dezvolt dorelizarea de care dă dovadă cel care a autorizat şi anul trecut, dar şi în acest an, lucrările cu pricina?
Pentru că bănuiesc că există la primărie un nene care este la curent tot timpul cu lucrările care se desfăşoară în oraşul acesta…
Poate că există explicaţii: că poate cei de la Distrigaz au descoperit că au bani să înlocuiască abia acum conductele şi nu anul trecut, când ar fi putut lucra o dată cu electricienii…
În nici un caz nu se poate spune că acest caz pe care vi l-am prezentat este o excepţie; strada Culturii, cea despre care primăria a vorbit un an întreg, în mandatul trecut, despre cât de mult costă modernizarea (cu înlocuirea conductelor de canalizare – o lucrare pe cât de scumpă, pe atât de murdară), ei bine, această stradă a fost şi ea bortelită, săptămâna trecută, de alţi muncitori, care aveau şi ei de făcut o altă intervenţie.
Dar dorelizarea din ţara noastră nu se manifestă doar în imaginea stupid-ironică în care un muncitor bate cuie pe o şipcă, iar un altul, în urma sa, le scoate…
Această gândire păguboasă, gândire fiind poate prea mult spus, se poate remarca pe toate străzile „frezate” şi lăsate aşa, ştirbe, câte două-trei săptămâni, după care, într-o zi, un muncitor, cu o roabă de asfalt, vine şi astupă un mic şanţ.
După care strada rămâne, din nou, cu gropile frezate, dar şi cu şanţul acela, proaspăt asfaltat…
Aceeaşi mentalitate de Dorel poate fi sesizată şi în cazul unui poliţist comunitar care nu se dezlipeşte de parcul pe care are în sarcină să îl păzească, deşi, poate, alături, doi descreieraţi se taie între ei, în plină stradă…
Iar exemplele pot continua în orice domeniu; putem vorbi cât e ziua de lungă despre absurditatea regulamentelor stabilite (de obicei, la nivel local) în administraţia locală, regulamente care întotdeauna te vor obliga să mai faci un drum, pentru o ultimă şi importantă hârtie lipsă de la dosar.
Putem vorbi despre câtă dorelizare poţi da dovadă atunci când, fiind numit şef, prima ta grijă este să separi intrările în instituţie – una pentru prostime, cealaltă pentru înălţimea ta…
Zilnic vedem astfel de exemple şi, în funcţie de starea de spirit, banii din buzunar, sau aşezarea astrelor, ne enervăm sau facem haz. Problema este că multe dintre aceste lucruri, făcute de Doreii zilelor noastre, ne pot afecta definitiv…
Un bloc se poate prăbuşi la un cutremur, pentru că unui Dorel nu i-a păsat de structura de rezistenţă a imobilului. Un copil poate muri în stradă, pentru că un agent de poliţie nu vede mai departe de obiectivul care i s-a dat în pază…
Şefi fără cap, legi fără cap, lucrări fără cap, asta înseamnă dorelizarea României. Şi ştiţi care este paradoxul? Că din cauza atâtor lucruri fără cap, nu ne va fi vai de picioare, ci vai de capul nostru…
