Nea Tase e şef de scară. Locuieşte la parter, e cel mai vechi locatar din bloc şi s-a disponibilizat în prima tură, aşa că are ani verzi de când stă acasă şi se îngrijeşte de treburile pe lângă care alţi pârliţi, „care nu ştie ce e în scara asta”, trec zilnic nepăsători.
Prin forţa amplasării apartamentului său, exact lângă intrare, nea Tase ştie în orice moment cine vine şi cine pleacă, care a dus gunoiul până la container şi care l-a lepădat în scară, ce copii tulbură liniştea şi ce adolescente se pupă în dosul uşii de la intrare.
Are lista exactă a datoriilor la întreţinere, cheia de la subsol şi relaţia directă, deseori contondentă, cu administratorul, „un ăla responsabil pe trei blocuri care este vai de mama lui”.
Exercitându-şi constant şi nestingherit puterea asupra scării de peste un deceniu, nea Tase a devenit un personaj cunoscut şi stimat, o autoritate în domeniul împăcării vecinilor, a reparaţiilor din apartamente şi a vânzării spaţiilor din spate pentru garaje, cui „e om serios”.
Până când a fost racolat politic. Când s-a întâmplat aderarea, cu ce ocazie şi cu ce beneficii, nimeni nu ştie. Nea Tase, dotat proaspăt cu mobil şi carneţel, a anunţat serios la şedinţa de scară că e membru, dar restul e secret de partid şi nu se divulgă alegătorilor neiniţiaţi.
Cu aceeaşi ocazie, şeful a atras atenţia asupra duşmanilor poporului strecuraţi printre locatarii celor zece etaje: un „roşu” la opt, un patron de butic neangajat politic la doi, Serghei, „numele spune tot despre bolşevic”, la patru, şi un ziarist corupt pe care îl ştie toată lumea.
Fidel noii sale meniri patriotice, nea Tase a ridicat stindardul luptei de clasă şi a avertizat poporul constituit din trei casnice, patru pensionari, doi muncitori şomeri, patru angajaţi cu carte de muncă şi vreo alţi câţiva care nu şi-au declinat datele personale, că va ţine săptămânal şedinţa de partid în cabinetul său din săliţa de la parter, acolo unde era odată terminalul pentru gunoiul menajer venit pe tobogan dinspre etajul zece către sol.
A împărţit locatarilor câte trei rânduri de pliante politice, ca să pună şi în uşile vecinilor, le-a vorbit despre datoria democratică de a se prezenta la vot şi a vota cu cine trebuie, apoi le-a dat liber.
Următoarele şedinţe, frecventate prin rotaţie de cei de mai sus, au subliniat valoarea şefului de partid, vina securităţii şi a „celorlalţi” în pierderea locurilor de muncă, „manipularizarea” prin presă, „vă ia mama dracu’ dacă mai citiţi toate prostiile”, rolul mogulilor în pierderea banilor de pensii şi alte subiecte fierbinţi ale momentului.
Cu câteva săptămâni înainte de alegeri, scara era deja scindată în „ai lor”, „ai noştri” şi „nehotărâţii care sug sângele poporului şi nu le pasă”. Şeful de scară făcea liste cu participanţii la vot şi opţiunea lor bine direcţionată şi-i înjura discret printre dinţii pe cei care nu-şi dăduseră încă acordul pentru înscrierea pe ele.
O pensionară tânără şi cu clanţa mare l-a oprit exact în toiul unei acţiuni de partid desfăşurată la etajul trei, acolo unde ponderea nehotărâţilor era mai mare, şi l-a executat scurt:
„Uite ce-i nea Tase, aud că ăştia de la matale dau câte cinci lei de vot plus o excursie cu autocarul. Merg şi eu, da cu banul jos!” „Zât de aici!, s-a stropşit la ea şeful. Nu prezinţi încredere, plus că ginere-tu e de altă culoare. Nu mă dau eu pe mâna voastră, sunt deja hârşâit în politică. Trădătorilor! Huo!”
Cu zâmbetul încremenit pe buze, vecina s-a tirat în apartamentul proprietate personală, nu înainte de a-şi manifesta, de după uşă, poziţia cetăţenească:
”Mama voastră de politicieni, toţi v-aţi învârtit, nu vă mai ajunge… Nu vă mai pasă de popor?”
Nota autorului: Orice asemănare cu cine vreţi dumneavoastră, poate că nu este deloc întâmplătoare.
