Ştiţi cum se face în Galaţi de apare, peste noapte, o groapă, decupată profesionist, în asfalt? Păi să vă explic: în primul rând, dacă veţi privi jur-împrejurul locului cu pricina, veţi descoperi mai mult ca sigur un şantier.
Că e vorba de o vilă, de un depozit sau doar de un stâlp nu prea contează. Important este că lucrarea respectivă are nevoie să fie racordată la o reţea publică: de gaze, de apă, de canalizare etc. În general, cel care are nevoie de racordul respectiv se duce, pe căi legale, pentru a se realiza lucrarea.
Însă, în ţara noastră, în care toate merg doar împinse de la spate, iar peşcheşul a ajuns să fie continuarea firească a frazei „domn’ director, am o problemă:…”, racordul respectiv nu se va face în veci doar dacă depui o cerere ori un dosar.
Ce te faci în astfel de cazuri? Lucrarea trebuie continuată, termenele curg, iar racordul, uite-l, nu-i, pentru că o tanti din spatele biroului ţi-a pus dosarul în fundul sertarului, cu promisiunea fermă de a-l şterge de praf doar atunci când stratul va fi de un deget pe el…
Atunci apare în scenă prietenul, sau cunoştinţa, sau tipul pe care îl ştie prietenul, sau cunoştinţa etc. Cum lucrarea nu se poate face „pe bune”, omul care te ajută – şi care, vezi bine!, deţine o funcţie la societatea de la care ai nevoie de aviz - va decreta cu de la sine putere că în zonă este … o avarie.
Imediat echipele de muncitori vor veni, vor sparge asfaltul, lucrarea cu pricina se va desfăşura în decurs de numai câteva ore şi până la căderea serii treaba este terminată.
Că rămâne în urmă, pe şosea, un dreptunghi, pătrat sau un simplu şanţ neasfaltat, nu mai este treaba nimănui; plus că acum, în Galaţi, nu mai are nimeni pretenţia să meargă pe drumuri fără şanţuri, că doar oraşul este un mare şantier, nu?
O să spuneţi că nu este momentul să discutăm despre astfel de situaţii, în aceste vremuri în care guvernele se bat în cuie înaintea alegerii preşedintelui, iar campania electorală ia turnura unor adevărate lupte de stradă…
Dar dacă vă spun că povestea cu avaria este la fel de adevărată – şi de folosită – precum povestea cu „intrarea în legalitate” (aceea în care „şmecherul”, sau, după caz, exasperatul care nu mai primeşte o dată avize, se apucă să construiască, iar în final, când construcţia este gata, vine controlul Primăriei, îi dă o amendă pentru intrarea în legalitate, şi … gata!).
Legalitate care este la fel de adevărată şi folosită precum povestea cu concesiunea (pentru care, atunci când te duci să o ceri de la administraţie, deja ţi-ai făcut toate temele, de la ridicare topo, la situaţie juridică – lucruri pe care, teoretic, ar trebui să ţi le facă cei de la Primărie - ca să meargă treaba şnur)?
Am enumerat doar trei din sistemele aplicate în societatea noastră, sisteme greşite, dar care funcţionează cu succes de ani şi ani de zile. Sigur, nu generalizăm; probabil că mai sunt încă şi funcţionari care lucrează fără „atenţii”, aşa cum suntem siguri că încă mai sunt cetăţeni care cred că lucrurile se rezolvă pe calea lor firească şi legală, nu prin intervenţii şi pile.
Când însă vezi că astfel de cazuri nu doar că nu mai miră pe nimeni, ci deja sunt truisme, iar discuţiile pe temă pică în penibil pentru cel care le abordează, realizezi cât de jos ne aflăm cu toţii.
Autorităţile care ar trebui să vegheze ca astfel de lucruri să nu se întâmple au, din păcate, alte treburi: să le ordone angajaţilor, în ziua alegerilor, să meargă la vot, sugerându-le subtil şi cu cine să voteze, să ignore cu bună ştiinţă realităţile de pe stradă şi să continue să dea declaraţii despre realităţi virtuale doar de ei ştiute sau pur şi simplu să continue să lase în stradă bunul simţ, atunci când intră în instituţiile publice pe care, vremelnic, au fost numiţi să le conducă.
