Ultima sesiune plenară a Parlamentului European a fost deschisă joi cu o dezbatere despre comemorarea a trei decenii de la Revoluţia din decembrie 1989 în România. E onorant să se vorbească despre un important eveniment istoric românesc, însă suntem şi arătaţi cu degetul: s-a cerut să se facă lumină asupra vinovăţiilor.
Joi, Consiliul Judeţean a acordat cu generozitate titlul de Cetăţean de Onoare multora dintre participanţii la Revoluţie. Au fost însă puţini cei care au şi venit, mulţi fiind împuţinaţi de vârstă sau de boală sau dezamăgiţi. Au fost pe listă şi ziarişti din prima echipă „Vieţii libere”, care ar fi fost executaţi dacă, atunci, se întorcea Ceauşescu! Ştiu pe cineva care nu a vrut să profite de gestul său firesc din ´89 şi nu a venit să primească diploma, dar a fost strigat şi cel puţin un gălăţean din zona infracţională, iar unul dintre cei propuşi iniţial a fost retras de pe listă. Cei care au căzut apărând Televiziunea, MapN sau alte puncte fierbinţi ale Capitalei, cei răniţi atunci în gestul lor voluntar de a ieşi în stradă, îşi merită oricum recunoaşterea. Pe măsură ce drepturile revoluţionarilor, luptătorilor la revoluţie, au scăzut, şi prezenţa acestora la evocarea acelui decembrie a început să se rărească. Corupţia unor responsabili de la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor a murdărit din când în când amintiri însufleţitoare.
„Cine-a tras în noi?” rămâne o întrebare cu jumătate de răspuns. Primul guvern civil revoluţionar gălăţean a fost arestat, apoi s-a vorbit şi despre colaborarea anterioară cu Securitatea a unora dintre aceşti curajoşi. A murit tot în această lună şi ofiţerul care i-a arestat, acum şi el cu diplomă de Cetăţean de Onoare post mortem. Probabil că, lăsând liberă libertatea civilă înarmată, am fi avut victime ca la Brăila.
„A fost sau n-a fost?” va rămâne întrebarea firească, sintetizată de regizorul Corneliu Porumboiu. Că un regim odios, în care tot românii obişnuiţi s-au înhămat la mari proiecte naţionale, a fost înlocuit cu o democraţie haotică, în care n-au prea existat priorităţi guvernamentale sau parlamentare, este altă chestiune, despre care vom vorbi mult şi (deloc) bine…
Peste o mie de morţi şi peste 3.000 de răniţi şi, înfiorător, sute de torturaţi, şi aceasta după fuga dictatorului, cer să se găsească şi un număr corespunzător de vinovaţi! Un singur vinovat a fost însă pedepsit: un fost maior de Miliţie, care a tras şi a ucis un tânăr. Restul?
