România alunecă pe gheaţă şi cade. Au! România îşi rupe piciorul! România intră în spital şi iese cu picioare noi. Picioarele noi sunt mai scumpe: doctori, concediu medical, împrumuturi – de, ghipsu’ la picioare fine cu cheltuială se ţine!
Te uiţi afară pe geam, cum ninge de frumos: cândva, când toate lucrurile păreau mai simple, te uitai pe geam, exclamai: „Ce frumos!” Acum, urli: „Iar ninge, iar îmi rup piciorul! Iar se încurcă circulaţia! Iar dau ăştia cu sare şi pe urmă rămân gropi! Iar duduie caloriferele ca economia mai an - o să ne coste factura!”.
După ce vreo patru ani ne-am obişnuit cu gândul unor ierni sterpe, fără zăpadă, că încălzirea globală ne va face poate ultimii români care au văzut nămeţi, ninge iar. Şi iar.
Dar ne place? Nu, n-avem timp să ne înduioşăm: ghetele au cam crăpat, ne trebuie altele. Anul trecut, fără zăpadă, ne-am descurcat cu pantofii… Mă uit la vechi cărţi poştale ilustrate: copii pe derdeluş, oameni de zăpadă, brazi plini de omăt… Aţi mai văzut anul ăsta copii la derdeluş?
„Mamă, mă laşi afară cu sania?”, „Taci şi învaţă! Ştii că ai de învăţat până mâine o poezie cât cartea de telefon!”.
„Mamă, da’ o bulgăreală mică?”, „Vrei să te loveşti sau să răceşti? Asta ar mai lipsi, să dăm banii pe doctorii!”.
„Bunicule, mă tragi cu sania?”, „Sania aia pe care-am pus-o pe foc anu’ trecut? Cine credea c-o să mai apucăm vreodată zăpadă?”.
„Tanti, până vine mămica, mă scoţi afară să facem amândoi un om de zăpadă?”, „Unde, dragă, între blocuri? Păi, acolo sunt parcate maşini! Doar nu vrei să-l facem pe carosabil! Uită-te mai bine la mine: arăt exact a femeie de zăpadă, la cât am îngheţat la coadă la policlinică…”.
Chiar, aţi mai văzut oameni de zăpadă anul acesta la Galaţi? Măcar anii trecuţi nu aveai zăpadă ca să-i construieşti, dar erau desenaţi pe vitrine. Anul acesta…
Prin anii ‘80, într-o carte de călătorii, Adrian Păunescu observase cum, în Austria, maşinile interveneau la zăpadă de îndată ce cădea un fulg. La noi, observa el, zăpada era privită ca un rumeguş, un gunoi care dădea de furcă primarilor.
Cădea ori „prea devreme”, ori „prea târziu” şi nu se mai aşteptau, primarii noştri erau luaţi prin surprindere, scria pe atunci poetul. Dar măcar copiii şi ceilalţi, cu suflet copilăresc, nu vedeau zăpada ca pe un rumeguş ori ca o cenuşă de care vrei să scapi cât mai repede. Acum suntem îngroziţi de zăpadă, de permanenţa ei!
Ieri a nins fastuos la Galaţi. Un moment de frumuseţe copleşitor, circulaţia încă neblocată... În staţii sau mergând pe trotuare, oamenii erau însă pământii, speriaţi de potopul de zăpadă care avea să vină „iar!”, dar şi de scumpirile aşteptate, de şomaj.
„Credeam c-am scăpat! Oasele mele nu mai duc încă o zăpadă ca asta!” – se plângea o bătrână. Un grup de elevi, educaţi şi ei en gros, cât să se descurce în viaţă, nu s-a încurcat de zăpadă, ci de o bătrânică nesigur aninată pe trotuarul „lor”. Au „şters-o” în fugă şi unul i-a strigat: „Mori, babă, mori!”.
Fetele din grup au chicotit. Era naşpa! „Ce să fac? Nu aveam pâine acasă’”, îşi ceru iertare bătrâna către noi, cei ce veneam din faţă. Poate noi aveam puţin timp să-i dăm dreptate, că nu a făcut adică ceva rău.
Dar şi noi eram grăbiţi, cu iarna noastră din suflet, cu propriile noastre umilinţe. Că şi noi stăm în calea altora, şi noi încurcăm pe careva, şi noi mai suntem umiliţi.
Cum să te mai baţi cu zăpadă? Cum să te dai cu sania? Cum să nu fii rău cu alţii mai mici?
Cum să mai faci… oameni?
