Înainte de război, majoritatea parlamentarilor erau avocaţi! Se iţeau legi noi, se făceau, ca şi acum, paşi timizi pentru a intra în pas cu lumea civilizată în legislaţie…
Răsfoind pagini vechi, colbuite, din presa altor vremuri, am tras concluzia că un alt lucru conta mai mult decât faptul că nişte specialişti în Drept se ocupau de drepturile noastre: oamenii aceia aveau tot retorismul necesar ca să câştige orice la „bara” Camerei!
Gură mare, stil, talent actoricesc, învăţate în lungi procese, plus oarece înzestrări naturale făceau apoi din nişte obscuri deputaţi ditamai politicienii cunoscuţi de o ţară întreagă pentru stil, nu pentru înfăptuiri…
Şi fostul parlamentar PSD Victor Ponta, fost ministru, în recenta guvernare PD-L-PSD, al relaţiei cu Parlamentul, este avocat. Ca avocat a câştigat de altfel mai mulţi bani decât din politică!
El şi-a câştigat în partidul său, datorită stilului pontos, curajos, franc, cel puţin în aparenţă, în partid sau la televizor, destulă încredere ca să iasă învingător, chiar dacă în urma unui diferenţe mici de scor, la şefia PSD.
Oricum Geoană suferea de sindromul postelectoral al învinsului. S-a bătut singur! O înfrângere comică şi săltăreaţă, fără demnitate, la prezidenţiale, greşeala de a se arunca în penibilul violet de care au şi încercat sâmbătă să profite niscaiva vrăjitoare: Geoană „costa” în menţinerea imaginii partidului.
El pierduse, tot la mustaţă, în faţa unui Băsescu la fel de degajat în atacurile verbale pe cât se arăta deja Victor Ponta chiar şi fără să fie preşedinte.
Probabil că noul preşedinte PSD, cu declaraţii împăciuitoare după congres, în ciuda oboselii atâtor ore de aşteptare tensionată (Geoană sărise ca un ieduţ la alegerile prezidenţiale când… i se păruse că a câştigat), o fi înţeles că nu a câştigat singur şi nu definitiv.
Incoruptibilul Iliescu, doctul Năstase, masivul Mitrea, zburdalnicul Mazăre au renunţat toţi şi pe rând la propria candidatură şi l-au sprijinit pe junele candidat.
Încercarea (încă) preşedintelui Geoană de a crea ad-hoc o nouă funcţie, poate pentru sprijinul de ultimă oră al lui Cristian Diaconescu, cea de preşedinte executiv al partidului, a fost respinsă, cu autoritatea unuia care nu avea nimic de câştigat pentru sine în afară de „brand”: preşedintele de onoare Ion Iliescu.
Pe o funcţie onorifică în care să nu mai deranjeze, Iliescu a făcut însă, s-a văzut clar, cărţile! Dar aceasta doar după ce Geoană n-a mai putut garanta accesul la putere, odată cu lista sa, a unor şefi de filiale. După renunţarea la liste, a fost momentul unei prăbuşiri bruşte!
Ideea era că oricine ar fi urmat la cârma PSD în locul lui Geoană ar fi putut rupe partidul. Ponta pare să fie, pentru unii baroni, mai uşor de influenţat.
Cine nu crede asta a demisionat… Iliescu, Năstase sau Mitrea, care nu ar fi putut câştiga acum puterea, ar putea spune, între patru ochi: „Păi Ponta suntem noi!”.
Chiar aşa va fi? Un preşedinte tânăr te duce cu gândul la înnoirea partidului, dar dacă în spatele feţei celei noi stau feţe mai vechi?
Fără să mai fie la vedere, personaje deseori criticată de presă, de colegi de partid sau adversari politici, tăvălite prin DNA sau acuzate de morţile Revoluţiei sau primei mineriade, trec cu colegii în spate, în faţă vine „unul nou”! Cu vicepreşedinţi vechi…
Dar oare preşedintele Ponta se va lăsa dirijat de cei care „l-au făcut”? Sau se va revolta, întocmai ca supusul Ruy Blas împotriva stăpânului său don Sallusto?
În parodia după piesa lui Hugo cu Yves Montand şi de Funes, cel din urmă aduce teribil cu un Iliescu-păpuşar. Doar Montand nu aduce deloc cu Ponta…
Fără preaviz, la volanul PSD s-a urcat din mers cineva, iar cei din spate încă se mai uită pe geam…
