Pe măsură ce trece timpul, modul în care a fost abordată pandemia SARS-CoV2 naşte din ce în ce mai multe semne de întrebare. Iată câteva dintre acestea, cu menţiunea că unele pot fi considerate extrem de cinice, în condiţiile în care au murit oameni:
- De ce majoritatea focarelor sunt în spitale şi cămine de bătrâni, instituţii în care, teoretic, ar trebui respectate cele mai stricte măsuri de prevenţie şi protecţie?
- De ce sunt prezentate cifrele legate de mortalitate în aşa fel încât să genereze impresia că urmează o adevărată apocalipsă?
- De ce nu s-au consemnat focare importante acolo unde au continuat activităţile economice în toată această perioadă?
- De ce mulţi medici consideră că boala nu a fost "atacată" corect, tratamentul aplicat vizând mai mult pneumonia decât trombozele, care se pare că reprezintă cauza principală de deces?
- Dacă virusul este nou şi imprevizibil, de ce urmează tiparul unei epidemii clasice, cu o creştere de circa 30-40 de zile, urmată de o fază de stagnare şi o scădere naturală, spre ziua 50-60, când dispare practic de la sine? Şi asta indiferent câte de dure sau relaxate sunt măsurile şi restricţiile impuse.
- De ce ţările în care nu s-au aplicat restricţii deosebite, gen Japonia sau Suedia, nu au avut probleme atât de mari pe cât se anticipa?
- Şi, nu în ultimul rând, cine şi ce a avut de câştigat, economic şi/sau politic, din furtuna mediatică referitoare la noul coronavirus?
Distanţarea socială, voluntară sau impusă, este evident prima măsură care trebuie luată în astfel de cazuri, iar populaţia în general a respectat-o. Aproape toată lumea poartă măşti pe stradă, păstrează distanţa acolo unde se formează cozi, şi-a limitat drastic ieşirile din locuinţe, a început să lucreze de acasă. Pe scurt, şi-a cam făcut treaba.
Dar nu cumva cei care au greşit strategia de abordare a pandemiei sunt chiar specialiştii în sănătate publică (nu medicii aflaţi în prima linie, la patul bolnavilor) şi autorităţile politice, a căror misiune era tocmai găsirea unei soluţii pentru protejarea populaţiei din toate punctele de vedere, nu numai împotriva îmbolnăvirii cu SARS-CoV2? Şi, în cazul ăsta, cine plăteşte? Că oameni afectaţi sunt o mulţime, de la miile de persoane care şi-au înrăutăţit starea de sănătate din cauza fricii de a se interna în spitalele-focare, la zecile de mii întreprinzători care au fost obligaţi să-şi închidă micile afaceri sau la sutele de mii de salariaţi care şi-au pierdut locurile de muncă. Îi trecem, ca întotdeauna, la "victime colaterale" ale incompetenţei şi indolenţei celor ce ne conduc? Până când?
