A fost odată ca niciodată, adică până joi la Adunarea Aleşilor Locali din Secuime, foarte plăcut să ne lăudăm cu exemplul de convieţuire drăgăstoasă între etnicii minorităţilor naţionale din România şi români.
Am tot învăţat la şcoală că am fost un popor mic şi bun, care s-a luptat cu popoare mari şi rele şi că ne vom apăra de iredentişti.
Dar când suntem în faţa unei conjuncturi reale, mai complicate, ca acum, mergem în public tot pe noul limbaj de lemn sclifosit, cel european, euforic, dar acasă ne amintim ce-am învăţat la şcoală despre vecinii cei răi… Şi, în loc să tragem palme, zâmbim şi tragem picioare pe sub masă…
Sigur, cum banii românilor vin în mare măsură de la UE, nu ne permitem ca oficial să crâcnim prea mult, chiar şi după o chestie ca hotărârea (pur culturală, până nu trece, şi n-are cum să treacă, de Parlament) a aleşilor locali secui, ca Ziua Ungariei să devină şi sărbătoare locală, iar în judeţele Harghita, Covasna (cunoscute şi drept… Harcov) şi Mureş, maghiara să fie limbă oficială.
Sigur, fiecare etnie din România petrece de ziua patriei mume, nicio problemă! Dar o limbă oficială?
Pentru că pe noi nu ne duce capul la prea multă istorie, nu ştim sau nu vrem să mai ştim că a existat deja un precedent, impus, de autonomie maghiară!
L-au făcut comuniştii români, la presiunea sovieticilor, care considerau că Transilvania fusese ocupată abuziv de Regatul României condus de burghezia reacţionară.
Regiunea Mureş Autonomă Maghiară (Magyar Autonóm Tartomány) a existat chiar în cele trei judeţe, cam pe întreg teritoriul secuiesc, din 1952 până în 1968, cu peste 700.000 de locuitori.
Ascensiunea şi popularitatea iniţială a lui Ceauşescu în primii lui ani, într-o ţară din care plecaseră trupele sovietice, s-a bazat şi pe astfel de gesturi, precum desfiinţarea autonomiei locale.
A urmat o propagandă în care se pomenea până la saturaţie de „Români, maghiari, germani, secui şi alte naţionalităţi conlocuitoare”, premiate întotdeauna la Cântarea României, ca să ştie şi etniile că au drepturi. Şi să tacă…
Educaţi în epoca comunistă, acum, când auzim de autonomie, nu ne gândim la românii de peste graniţe. Ducem mereu mâna la locul unde ar trebui să ne fie sabia, ne încheiem la şliţ dacă e cazul, ducem mâna apoi la gură ca să tuşim încurcaţi, apoi ne închinăm… spre UE.
De data aceasta, nici preşedintele Băsescu, deşi ocupat să arate că e viu, n-a mai făcut declaraţii tăioase liderilor secui, iar UDMR s-a păstrat pe tuşă. De, sunt la guvernare…
Dar ei au fost chiar mai harnici decât colegii de putere şi au purces la întocmirea unui plan de regionalizare, după sistem european, al ţării.
Folositor! Şi Galaţiul ar face parte dintr-o regiune care, avantajos, l-ar plasa ca lider… Dar, ia te uită, o regiune din cele noi 16 regiuni de dezvoltare ar cuprinde tocmai cele trei judeţe cu pricina…
De multe ori nu se poate fără un sprijin etnic la guvernare. În istorie a mai fost cazul: în 1935, ţărăniştii au făcut un cartel cu Uniunea Germanilor… UDMR a funcţionat impecabil ca partener! Din când în când, câte un partid la putere încearcă să fie autonom… faţă de UDMR.
S-a încercat la un moment dat propulsarea în locul UDMR a unor formaţiuni ale romilor, dar această etnie sărăcită a cedat fie mitei electorale, fie a făcut confuzii la aplicarea ştampilei, pierzând ocazia de a accede la putere.
Nu ne aşteptăm nici în continuare la ruperea relaţiilor interetnice.
Doar televiziunile, săracele, ca să nu scape un subiect despre care se înjură copios prin cârciumi, recurg la o măgărie: aduc pe ecran personaje pe care altfel le ocolesc, lideri opăriţi de la România Mare, ca să scoată cu ei castanele fierbinţi din foc.
