Când tragi linie, vezi că te-ai întins mai mult decât ţi-e plapuma. Că datoriile la bănci sunt mai mari decât veniturile. Că veniturile s-au cam dus.
Că unii dintre noi au vrut să îşi tehnologizeze bucătăria, casa, au vrut şi maşină şi, în general, au vrut mai mult decât le permitea salariul.
Ştiu oameni care au făcut împrumuturi la bănci, rate la magazine şi chiar leasinguri pentru aparatura electrocasnică, maşini de spălat de ultima generaţie, LCD-uri şi maşini străine, pentru că, la un moment dat, societatea românească părea un Rai al consumatorilor.
Toate magazinele te îndemnau să cumperi, oferind rate tentante, sloganuri care te făceau să crezi că totul e gratis, băncile te pofteau în rândurile celor fericiţi şi îndestulaţi. Era prea frumos pentru a fi adevărat.
Şi aşa s-a şi dovedit a fi. Asta i-a învăţat criza economică pe cei mai mulţi dintre români. Sau asta ar fi trebuit să îi înveţe.
Criza a tăiat robinetul belşugului. Cei mai mulţi români s-au trezit cu o casă plină de aparatura multifuncţională. Cu o maşină sau chiar două maşini parcate în faţa blocului.
Şi îndatoraţi până în gât, pentru trei-patru generaţii viitoare.
În străinătate nu întâlneşti aşa ceva. Neamţul, de pildă, îşi planifică finanţele la sânge. Nu poate să ducă, nu cumpără. Calculează de zece ori până să achiziţioneze ceva.
La noi, poate şi datorita lipsurilor de toate felurile pe care le-am avut, lipsa unei „educaţii de consumator”, dorinţa de a avea tot ce nu am avut, dar şi mentalitatea ca dacă „toţi şi-au luat, eu de ce nu?!”, toate acestea cumulate şi cu proverbiala lăcomie a românului au dus la o trista realitate: mii de români nu îşi mai pot plăti ratele la bănci, ratele la leasing şi, în general, nu prea mai au pe unde scoate cămaşa.
Am învăţat o lecţie din toate acestea? Cu siguranţă că nu. Parlamentul cloceşte „legea falimentului personal”, ceea ce înseamnă, pe scurt, că dacă ţi-ai depăşit plapuma şi nu îţi mai poţi plăti datoriile, statul îţi eşalonează datoriile şi nu va mai lăsa banca să te execute.
Statul pare darnic cu toată lumea: cu datornicii nejustificaţi, cu instituţiile de stat cărora le şterg datoriile, mai puţin cu firmele private – cele care oferă, de fapt, locuri de muncă şi sunt principalele cotizante la bugetul de stat.
Firmele private sunt executate cu orice ocazie de catre Guvernul care inventeaza legi şi hotărâri prin care acestea devin tot mai puţine la număr, nemaiputând suporta dările uriaşe, birocraţia şi controalele venite din toate părţile.
Firmele private sunt strânse cu uşa, jumulite şi ciufulite până îşi dau sfârşitul. Nimeni nu zice că în acelaşi timp cu sucombarea sectorului privat, şi bugetul de stat se subţiază, mii de oameni rămân pe drumuri.
Era necesar un pachet de legi reale (şi nu praf în ochi, legi date de oameni care nu au lucrat în viaţa lor în domeniul privat) care să încurajeze, să susţină şi să împingă de la spate segmentul privat.
Poate ca era aceasta o soluţie pentru ieşirea din criză.
Pentru că atunci nu ar mai fi existat nici atât de mulţi şomeri, nici oameni disperaţi, îndatoraţi la bănci, magazine falimentare, iar reacţia continuă în lanţ.
Când tragem linie, vedem că am rămas tot la stadiul de acum 20 de ani. Nu am progresat. Nu am făcut paşi înainte. Nu ne-am civilizat. Nu ne-am făcut mai deştepţi.
În schimb avem mai multe griji, legi tâmpite care se schimbă în fiecare an (din tâmpite în mai tâmpite – vezi Legea învăţământului care în fiecare an e mai gogonată), mai avem o libertate care uneori ne încurcă pentru că nu ştim ce să facem cu ea.
Vom şti, măcar de acum încolo, să facem alegerile corecte, să nu îi mai tolerăm pe nesimţiţii, pe leneşii, pe mincinoşii, pe făţarnicii care ies ca păduchii în fruntea noastră?
