La început m-a mirat întrucâtva atitudinea Preşedinţiei României, care l-a decorat post-mortem pe jurnalistul Mile Cărpenişan cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
Faptul că fostul corespondent de război îşi merita distincţia este incontestabil. Şi-a câştigat-o, fără doar şi poate, prin intermediul serviciilor pe care le-a adus tuturor românilor care l-au urmărit.
A dus o muncă susţinută pentru a informa, a prezentat multe produse mediatice de calitate şi, nu în ultimul rând, a făcut-o asumându-şi riscuri dintre cele mai mari în teatrele de operaţiuni.
Mă întrebam doar, fără să găsesc un răspuns satisfăcător, de ce Mile Cărpenişan a trebui să moară mai întâi, şi abia apoi să primească un astfel de omagiu bine-meritat din partea Preşedinţiei.
Mai ales că această distincţie nu se acordă numai post-mortem, printre cei care au primit-o din timpul vieţii numărându-se Nicolae Manolescu, Neagu Djuvara şi actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române care la momentul primirii distincţiei, era Arhiepiscop al Moldovei şi Bucovinei.
Cu ce a potenţat decesul survenit la doar 34 de ani meritele jurnalistului?
Cu alte cuvinte, îmi vine tare greu să înţeleg de ce Preşedinţia, care se vede treaba – urmărise cu atenţie activitatea jurnalistică şi umanitară a lui Mile Cărpenişan şi o apreciase în asemenea măsură încât să o răsplătească şi cu o decoraţie destul de însemnată – nu i-a acordat corespondentului de război această dovadă de recunoştinţă încă din timpul vieţii.
Ar fi fost un gest demn, o probă a faptului că munca sa însemna cu adevărat ceva pentru români şi că telespectatorii care îl urmăreau pe micile ecrane îi apreciau, la fiecare apariţie, curajul de a merge până la capătul lumii pentru a-şi face meseria aşa cum trebuie. Numai că realitatea a fost alta - relaţia jurnalistului cu preşedintele n-a fost deloc cordială.
Fără nicio legătură evidentă cu cazul, mi-am amintit cum, în 2007, acelaşi şef de stat a semnat ordinul prin care îl decora, tot post-mortem, pe patriarhul Teoctist cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Colan. Patriarhul care, vorba lui Teodor Baconski, „părea etern” clădise deja, de la întronizarea sa din 1986, o Biserică vie pe care o veghea neobosit.
Între anii 1999 şi 2007 – perioadă în care ordinul s-a acordat în forma prezentă şi în care realizările Patriarhului erau deja evidente - 47 de şefi de state primiseră cea mai înaltă decoraţiune în Stat, evident în timpul vieţii.
Dar Patriarhul român a trebuit să se mute mai întâi la Domnul pentru ca Preşedinţia să îi remarce meritele.
Poate că sufletul unui monah pe umerii căruia apăsa sarcina păstoririi spirituale a unui neam întreg ar fi simţit prea puţină bucurie atunci când o instituţie laică i-ar fi mulţumit, printr-o distincţie.
Dar poate că instituţia lumească ar fi fost, totuşi, datoare să încerce să i-o ofere la timp.
La fel cum ar fi putut face şi cu jurnalistul care s-a stins mult prea devreme şi la fel cum ar avea încă timp să o facă în cazul altor corespondenţi de război de talia lui Mile Cărpenişan sau a altor români care trec neştiuţi prin viaţă cu toate meritele lor deosebite.
Am însă impresia că în astfel de cazuri Preşedinţia se deranjează să semneze ordine şi să ofere decoraţii numai ca să îşi audă numele pomenit în discuţiile interminabile desfăşurate pe marginea subiectului, la televizor, la alimentară sau prin cârciumi.
Dacă ar sta lucrurile altfel iar aprecierea ar fi una reală, decoraţiile acestea s-ar oferi la timp, şi valorile ar putea fi cunoscute şi înainte de a-şi da obştescul sfârşit.
