Cum ajungem de la leu la lapte şi apoi la măr, veţi afla în continuare. „Daţi un leu pentru Ateneu!” a fost o iniţiativă de succes, de mult uitată.
Sărmanii, clădirile betege, bolnavii primesc ajutor din pomeni sau din acţiuni caritabile: mai o strângere de fonduri prin campanii de presă, mai un teledon, te şi miri de ce mai trebuie guvern, din moment ce chiar se adună atâta bănet!
Unde mai pui că deseori banii ajung la subiectul campaniei mai prompt şi mai sigur decât o poate face greoiul mecanism guvernamental… Ei bine, guvernul este bun pentru perioadele în care nu se fac teledoane sau pentru zonele în care societăţii civile nu-i dă prin cap să intervină.
Subvenţia din când în când nu este o soluţie de supravieţuire şi iar constatăm că este nevoie, ce să-i faci, şi de guvern.
Desuete acţiunile de binefacere ale damelor pe care le vedeam prin vechi filme americane sau pomeni despre care citim azi mai ales prin tabloide, deoarece nu ştiu ce Columbence sau Udreştene se îmbracă ţipător la astfel de acţiuni benefice, ne face să nu dăm importanţă acestui segment al protecţiei sociale.
Dacă prin alte ţări cu democraţie neîntreruptă, ONG-urile sunt mai active, au învăţat „meserie”, sunt coordonate de organisme de stat speciale, pentru ca să nu se înece în portocale un bătrân de la azil, iar altul să dea din buze, pe la noi însuşi faptul că se strâng bani pentru un copil grav bolnav sau pentru victimele unui cutremur din depărtare, însăşi realizarea colectei este un eveniment în sine…
Nu prea avem însă încredere în aceste gesturi, pentru că pare să fie vorba despre firimituri. Ce contează să dai un leu, bre?! Da, dar e leul nostru.
O idee nouă dinspre UE ne-a luminat. Este vorba despre străvechiul program PSD „Cornul şi laptele” care ar urma să fie îmbunătăţit, după ideea UE, cu un măr: copiii vor primi şi una bucată fruct, adică vitamine, ocazie de a învăţa ecologie şi de a mânca şi ceva sănătos.
Un fleac, am zis: un măr, un biet măr! Este drept, când pensionarii, profesorii şi ceferiştii ies în stradă că nu le-ajung banii pentru mâncare, suplimentăm un program naţional?! – m-am gândit mai întâi.
Mi-am luat însă seama: sigur, sunt un cârcotaş nenorocit! Să ne calicim adică pentru un biet măr, care mai este şi ecologic pentru copiii naţiunii?
Dar în acel moment mi-a rămas mărul lui Adam în gât, singurul măr pe care am apucat să-l mai plimb pe gât de când cu criza asta nenorocită: ştiţi cât costă flecuşteţul acesta de program?
12 milioane de euro, în parte plătiţi de UE. Dar peste 6,6 milioane de euro vin de la Guvern! Ori, cine ştie, de consiliile judeţene, care dau şi corn, şi lapte…
Văleu, asta când ne împrumutăm de la FMI şi de prin alte părţi ca să nu întârzie pensia?! O fi România ţara livezilor şi trebuie scoşi producătorii din colaps? Sau vom cumpăra atâtea mere de la fraţii bulgari? Ori are domnu’ Voicu vreun gheşeft cu mere, ca să-şi îndulcească viitorul…
Din povestea această cu merele, am înţeles însă şi altceva: că un măr de-un leu, un singur măr, alături de alte milioane de mere, duce la o cheltuială de milioane de euro! Dar dacă am gândi invers?
Că dacă fiecare dintre beneficiarii programului „Cornul şi laptele”, cei care pot, desigur, dacă jumătatea de români care îşi permit să mănânce carne şi portocale, ar dărui doar câte un măr, pe ce stadion ar trebui adunate fructele şi câte cisterne de dulceaţă ar lua drumul comunităţilor sărace, spitalelor în care se mănâncă varză acră, azilelor şi orfelinatelor?
Un leu să dăm, doar un leu fiecare şi câte şosele am mai asfalta! Ce ne lipseşte? Încrederea că nu va fugi „fondul” cu banii! Că cei ajutaţi nu sunt victime autentice.
S-ar găsi oricând un măr pentru fratele nostru sărac, bolnav şi marginalizat, dar trebuie să putem avea încredere în cauza pentru care „investim”!
Binefacerea ca act al societăţii civile trebuie să înceapă să poarte o marcă, să fie sprijinită logistic de stat, care este astfel ajutat să ne garanteze leul nostru!
