Să iertăm greşiţilor şi ne-greşiţilor noştri! Când, dacă nu de marea sărbătoare a Învierii? Şi totuşi…
La sfârşitul săptămânii trecute mă tot uitam la un şarpe mare şi flămând, care ţinuse post aşteptând marea ghiftuială din noaptea de sâmbătă spre duminică.
Muierile vorbeau între ele despre cozonacii bine ieşiţi, doamnele spuneau ce pască au cumpărat şi mai ales de unde, muncitorii se lăudau cu vreo doi deca de vin adus de la ţară, funcţionarii ziceau de sticla primită drept „atenţie”…
Acel şarpe nesăţios era format din oamenii care se buluceau de dimineaţă pe la rânduri, ca pe vremea salamului de soia, acum îndârjiţi să facă masa cât mai mare şi maţul cât mai gros.
Ce înseamnă Paştele? Ouă vopsite, cozonac, friptură, vin – spuneau feţele lor!
Capătul celălalt al cozii ajungea, desigur, peste câteva zile, peste noaptea Învierii, exact la spital, pentru dres burdihanul bombat!
Până şi săracii-săracilor, sărmanii-pământului, găsesc în astfel de momente, care ar trebui să fie de reculegere (să ne gândim măcar cam cât rău am făcut altora, cu voie sau fără de voie!) cu ce să cumpere cât mai mult şi de toate, să geamă masa!
Rugăciuni sau măcar un gând bun pentru alţii? Sigur, sunt şi astfel de oameni buni, numai că nu-i prea întâlneşti la coadă la specialităţi…
La rândul despre care am început să vă povestesc, un plod abia răsărit, firav, vădit lihnit, trăgea de mânecă, pe rând, când o doamnă, când o ţaţă, când un bărbat nervos, când pe un băiat mai mare.
Cerşea un bănuţ. Să-şi fi cumpărat oare, aşa mic, ţigări? Păcatul lui! Sau îi ducea lui tată-său la cârciumă? Păcatul lui tată-său şi norocul puştiului: scăpa de bătaie.
Sau poate că poftea şi copilul la o ciocolată. Poate mama lui nu avea. Sau poate că era unul dintre puştii care au observat că „merge”…
Oricum, niciunul dintre cei de la coadă, nici tras de mânecă, „nu l-a văzut”, nu i-a zis nimic, nu i-a dat un firfirel. I-am dat puştiului din puţinul meu, să fie şi la el sărbătoare.
Că pentru toată lumea e sărbătoare, măcar că nu se lucrează, dacă nu ne duce mintea la lucruri mai înalte… Bine educat, băiatul mi-a spus „Mulţumesc!”.
Prost-crescut, puştiul nu mi-a spus însă „Bogdaprosti”… De, se duc tradiţiile!
N-aţi văzut că atunci când dai lumină din lumina ta, se întâmplă ca unul să nu-ţi răspundă sau altul… să-ţi mulţumească, ca pentru un loc în tramvai?
Pe care oricum nu-l cedează mai nimeni bătrânilor sau femeilor însărcinate…
Noaptea cea mai încărcată cu semnificaţii ezoterice din an, pe care le-ar simţi cineva profund chiar şi de altă religie, dacă i s-ar spune ce se întâmplă, a devenit pentru mulţi doar un prilej monden de a ieşi în oraş.
Pentru cei care nu au bani pentru localuri de lux nocturne sau nu au bani de taxi ca să umble noaptea pe stradă, a merge la Înviere devine „o chestie”, ca odinioară când mergeai la film ca să te întâlneşti cu gaşca ta de cartier.
Şi ca să strigi „curajos”, atunci când se stingea lumina în sală, „Pup-o mă!”.
Căci strigăte asemănătoare au scos din mulţime şi unii rinoceri de modă nouă atunci când, la catedrala arhiepiscopală, s-a stins lumina în stradă pentru a trăi mai bine Lumina care venea de dinăuntru.
Cu o fanta sau o bere în mână, vorbind la telefon despre cele lumeşti, mulţi aşteptau cu ochii pe ceas „să se facă odată” miezul nopţii, să ia adică lumină şi să plece spre o altă destinaţie, în grup…
Sau spre masa de acasă, cocoşată de atâtea dovezi de credinţă şi curăţenie spirituală…
