Plictisindu-se în avion, cei doi preşedinţi s-au contrazis: agentul lor secret credincios era mai tare decât al celuilalt!
Preşedintele american îl cheamă atunci pe agentul său special şi îi spune: „Sari!” Fără paraşută, of course…
Agentul american răspunde însă: „Asta nu pot să fac! Ce, sunt nebun?! Am copii acasă…”
Preşedintele celălalt îl cheamă pe agentul român şi îi spune: „Sari!” Şi securistul sare fără să se mai gândească.
Scăpat viu ca prin minune, agăţat adică de o antenă tv care prindea bulgarii, agentul român este întrebat de preşedintele american, foarte curios: „Omule, cum de ai sărit fără să te gândeşti?!”
Şi agentul român îi răspunde: „Cum să nu sar? Păi ce, sunt nebun? Am copii acasă…” Acesta e un banc de pe vremea lui Ceauşescu.
Agenţii români de astăzi au de asemenea copii acasă, dar lor nu li se mai poate nici porunci, nici nu pot fi rugaţi să sară şi-n foc, nu pentru preşedintele ţării, dar măcar pentru ţara lor: chiar nu merită financiar şi patriotismul nu se mai poartă mai nicăieri în lume.
Ştiam deja că serviciul oamenilor invizibili este condus de un domn cu cel mai mic salariu dintre funcţionarii publici. Mă rog, nu vă pregătiţi să plângeţi, câştiga, cel puţin acum vreo 3 ani, peste 1.300 de euro pe lună.
Dar să nu comentăm, pentru că acest domn lucrează şi pentru tine, cititorule, nu numai pentru telefonul tău: de când „am semnat” pentru instalarea scutului antirachetă american, spionii din Est (nu ştiu cum or fi plătiţi) dau cică buluc încoace…
Ei bine, abia a împlinit în martie SRI-ul 20 de ani de funcţionare şi reformare, că aflam ieri, de la Realitatea TV, că numai câţiva agenţi, din câteva sute, beneficiază de asigurări de viaţă!
Dacă înainte se sărea la ordinul lui Ceauşescu, că altfel era de rău, acum, după cum explica un specialist la televiziunea cu pricina, trebuie să ai măcar asigurare în spate.
Nu cumva să fii silit să-ţi vinzi apartamentul ca să-ţi plăteşti cheltuielile după ce-ai tras într-un bar în nişte terorişti. Iar, uneori, agenţii trebuie ca, pentru ţara lor, să mai calce şi niscai legi de prin ţara în care activează în folosul nostru, explica specialistul.
Iar dacă, Doamne-fereşte, un agent român cade la datorie „afară”, să nu rămână, vorba ceea, şi cu datorii, şi înhumat în pământ străin…
Aşa cum funcţionarii publici, profesorii sau medicii sunt astăzi practic forţaţi să trăiască din şpagă, şi agenţii noştri, pe care îi aşteaptă şi sumbra perspectivă a unei pensii mult mai reduse decât a pensionarilor care au lucrat în fosta Securitate, nu le rămâne decât să se… descurce.
De, zicem şi noi, că n-ar fi imposibil: mai o informaţie din convorbiri telefonice fructificată, mai o sursă de bani neortodoxă, şi astfel banii pot veni, chiar dacă nu există asigurare.
Cei câţiva asiguraţi, care sunt meniţi misiunilor celor mai periculoase, care nu ascultă decât telefoanele teroriştilor, vor fi eroii de mâine, singurii care pot sări fără paraşută pentru copiii lor, dacă patria le-o cere, pentru că măcar sunt asiguraţi…
Şi mă întrebam nu demult, când pe „piaţă” apăreau informaţii confidenţiale despre preşedintele României şi unii demnitari din PD-L, despre întâlniri de taină prin cârciumi luxoase de pildă, cam ce serviciu secret putea fi mai dibaci ca să obţină ceea ce şeful CSAT, preşedintele României, ar trebui să ştie că se află în siguranţă: propriile acţiuni discrete.
Păi, fără asigurări, cu lefuri mai mici şi fără o pensie ca lumea în zare, n-ar fi de mirare ca tocmai agenţii puşi să păzească secretele demnitarilor (care altfel, în orice stat, apar întotdeauna fără pată atunci când sunt la putere) ar putea fi şi cei care să le vândă…
Sau să le dea chiar gratis, ca să le treacă năduful.
