Nu apucă vântul să usuce peturile de bere azvârlite pe ultimele bastioane verzi după maneleala socialistă, că se ivi un nou prilej de bairam. Nu pentru toată lumea, e drept.
Gazetarii din toate zările ar trebui să sărbătorească astăzi Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Atât de stupid sună asta acum, în România, încât îmi vine să bag capul în pământ şi să ţopăi de pe un picior pe altul, aşteptând ca „sărbătoarea” să treacă mai iute fără ca vreun proletar mânios şi rămas fără slujbă să arunce cu resturi de grătar în mine.
Ce este libertatea, dar mai ales ce mai poate însemna presa acum? Dacă m-ar întreba cineva, aş răspunde că mi se pare că noţiunile astea două şi-au rindeluit înţelesurile atât de mult, încât, aşezate alături, au devenit prilej de bancuri proaste.
Nu văd, aşadar, niciun motiv de mare sărbătoare, ci mai degrabă un prilej de reflecţie tristă. Iar asta e cu atât mai supărător cu cât, iată, au trecut 20 de ani şi jumătate de când nu a mai apărut Scânteia.
Îmi vin acum în minte ultimele săptămâni ale campaniei electorale prezidenţiale, asta pentru că sunt ceva mai recente.
Am avut atunci sute de motive clare pentru care Ziua Libertăţii Presei ar trebui interzisă în România şi nu voi intra în amănunte, pentru că asta ar însemna să fac rău breslei. Nu acesta e scopul meu.
În fine, faptul că politicienii au ajuns să priceapă că mass-media poate fi cea mai ascuţită armă ce poate fi utilizată în turnirul etern pentru putere a dus la uzarea noţiunii de presă liberă.
Cum demonstrez asta? E simplu! Număraţi câte ziare s-au închis imediat după alegerile despre care vorbeam ceva mai devreme, dar şi câţi jurnalişti au rămas pe drumuri, deşi nu ei fuseseră cei care modelau opiniile şi le azvârleau apoi publicului.
Asta înseamnă că un răzbel politic poate transforma peste noapte 10 trusturi de presă din afaceri (chipurile) profitabile în definiţii de faliment.
Dar mai poate însemna ceva: nu jurnaliştii sunt cei responsabili de eşecul politic al unor mameluci care îşi imaginează că meseria asta e un fel de lăcătuşerie performată cu raboteze sovietice.
Vina unora dintre ei este aceea că au acceptat să joace rol de trombon într-o orchestră scârboasă.
Mai trist este că tocmai aceştia au rămas pe baricade şi robotesc în continuare haotic pentru mânjirea noţiunii de gazetărie, făcând aceleaşi lucruri la care se pricep mai bine.
Deşi presa este, din păcate, uşor de discreditat, iar mulţi dintre cei ajunşi cu autobuzul în această meserie vor continua să îşi facă de cap, ea nu va muri niciodată doar pentru că o criză politică de 20 de ani s-a împreunat tocmai acum cu una economică. Aşa sper!
