Că înainte de 1989 eram târâţi cu japca la manifestaţiile de dragoste „spontană” pentru PCR.
Că pionierii aşteptau de dimineaţă, indiferent de vreme, ore întregi, până le venea rândul să mărşăluiască şi să dea din mâini, din crenguţe înflorite sau din steaguri, în faţa primului-secretar & comp.
Sau să scrie numele „Ceauşescu”, enorm, din corpurile lor, pe vreun stadion. Să confecţioneze pancarte şi să le şi care. Etc.
A venit Revoluţia şi ne-am dezis imediat de comunism: şi anticomuniştii, câţi or fi fost, şi indiferenţii, şi activiştii, şi nomenclaturiştii, s-au arătat atunci indignaţi de viaţa pe care au dus-o înainte.
Cum mulţi dintre potentaţii vremii comuniste au ajuns între timp politicieni foarte democraţi, cu trecut nepătat, şi capitalişti, nu-i aşa, din tată-n fiu, a început să le pută tot ceea ce ar fi putut aduce cu ideile comuniste.
De aceea şi sindicatele, care au avut în ’90 tupeul să numească directorii şi specialiştii care să conducă întreprinderile, s-au arătat apoi ceva mai înţelegătoare cu măsurile mai nepopulare pe care le lua patronatul. Doar nu erau comunişti, nu-i aşa, încât să facă marşuri de protest sau să treacă la grevă generală…
Lucrurile au evoluat în timp, şi viaţa s-a mai scumpit, încât chiar şi sindicatele cumpărate de patronii care le strângeau cotizaţia şi le cumpărau maşini au ajuns între timp cu cuţitul la os.
Au urmat perioade întregi cu proteste de stradă periodice, cum se făcea cald, ca nişte supape de siguranţă: liderii sindicali strigau în stradă împotriva patronatului (da` mai mult împotriva Guvernului, care-i la Bucureşti şi nu-i pasă oricum de stradă), apoi îşi serveau cafeluţa cu conducerea societăţii, care mai ceda pe ici, pe-colo…
Fiind o societate nouă, nu se făcea, nu-i aşa, nici să continuăm să promovăm „sărbători comuniste”, ca 1 Mai. Cine să le promoveze, foştii comunişti de omenie care nu ştiau că „petrecerea” e de pe vremea capitalismului „clasic”?
Dar nici să interzică sărbătoarea nu se făcea: cum să-i iei românului o zi liberă de la gură?!
În realitate, 1 Mai reprezintă tocmai ceea ce societatea civilă a câştigat în timp prin mici revolte, până la efortului unor uniuni sindicale.
La 1 mai 1886, la Chicago, au murit într-o manifestaţie, în ciocnirile cu poliţia, câţiva muncitori. Ei cereau în primul rând ca ziua de lucru să se reducă la opt ore.
Beneficiu de care ne bucurăm şi astăzi, când statul peste program se face „la negru”, din entuziasm fiscal sau din stahanovism modern.
Cert este că sindicatele au cu să se laude în faţa guvernanţilor, nu să se ruşineze: şi-au impus o dată voinţa, avem opt ore de lucru, să lupte… să le lungească. Glumesc!
1 Mai a fost de pe vremea bunicilor zi liberă: ieşeau la iarbă verde, iar patronii închideau o zi poarta fabricilor şi plecau la un party…
1 Mai vine la noi din vremuri vechi: este de fapt, la români, sărbătoarea de Armindeni! Care aminteşte de prigonirea lui Iisus: când Irod a ordonat uciderea pruncilor, s-ar fi pus o ramură verde la uşile caselor cu copii…
Simbol al vegetaţiei care protejează recoltele şi animalele, Armindeniul era numit popular şi „ziua beţivilor” sau „sărbătoarea pelinului”…
Păi, un mic şi-o bere au fost întotdeauna la loc de cinste de 1 Mai, fie pe vremea regilor, fie pe vremea comuniştilor, dar după manifestaţie…
În perioade de democraţie, 1 Mai, sărbătoare internaţională, a însemnat de multe ori şi proteste aprige. Nicio societate normală nu scapă ocazia zilei de 1 Mai dacă trăieşte o criză ca a noastră.
Numai că pe la noi sindicatele nu vor să le fie asemuite protestele, nu-i aşa, de tip european, cu manifestaţiile socialiste de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.
Ele pierd astfel o ocazie naturală poate şi pentru că ar fi greu să-i adune pe oameni, bucuroşi măcar de o zi liberă (care anul acesta… pică într-o zi liberă!) pentru un protest oricum fără urmări rapide.
Profită însă, la Galaţi de pildă, PSD, care îşi scoate astăzi oamenii în stradă, făcând apel tocmai la categoriile nemulţumite care oricum sunt parte dintr-un sindicat sau asociaţie care astăzi vor tăcea chitic…
