În timp ce, fără să-i pese cuiva, învăţătoarea din Caracal Cristiana Anghel face greva foamei de aproape două luni pentru că Guvernul i-a tăiat, ca tuturor bugetarilor, un sfert din salariu, angajaţii din Finanţele Publice au făcut să se cutremure acelaşi Guvern, ca o piftie prost închegată.
Mai slab de înger, ministrul Ialomiţianu s-a urcat pe scaun şi i-a liniştit săptămâna trecută pe demonstranţi, promiţându-le că vor primi sporurile ameninţate cu tăierea. Cum să nu se poată, de vreme ce chiar ministrul Ialomiţianu, pe când era director la Direcţia Finanţelor Publice Braşov, a dat în judecată Guvernul pentru propriile sporuri?
Acum, să fim drepţi: nu cred că femeile care-şi strigau drepturile în faţa ministrului Finanţelor să fi fost măcar directoare în sistem, ci simple funcţionare de ghişeu sau mărunte contabile, multe obişnuite cu mojicia unora dintre cetăţeni şi cu ochii căliţi de câte ori vreun pensionar moare stând la coadă ca să dea bani statului.
Cei de jos, protestatarii, veniţi desigur cu OK-ul celor de mai sus, şefii fiscali, nu ştiau ceea ce preşedintele Băsescu a dezvăluit abia alaltăieri: că şi pe vremea ministrului Vlădescu, dar şi hăăăt, pe vremea lui Remeş, şefilor (dar nu liderilor sindicali, ci mahărilor cu lefuri „nesimţite”) li s-a propus ca sporurile să intre în salariu, iar aceştia n-au fost de acord.
Pentru că impozitul ar fi fost mai mare. Pe atunci, şeful statului nu le-a reproşat şefilor că-şi trag sporuri nesimţite de zeci de mii de lei, în timp ce doamnelor de la ghişeu li se dă câte-un firfirel de douăzeci-treizeci de lei primă, ci… i-a pus în gardă că vor veni vremuri naşpa, când n-or să se mai poată da sporurile.
Se ştia de criză de pe vremea lui Remeş? Nouă, celor cu lefuri… abia simţite, nu ne-a spus nimeni nimic! Cum orice înţelegere pe genunchi se face şi în genunchi de către una din părţi, preşedintele a dat abia acum din casă, pentru că-i vine bine să dea.
Imaginea şefilor fiscali va păli în simpatia publică şi Preşedinţia va continua să trăiască netulburată mai departe, crede şeful statului.
Ministrul Finanţelor promisese verificarea listelor cu premii şi sporuri, înainte de a le acorda şi aceasta poate părea corect. Doar că lua timp… De ce dracu´ n-au făcut-o până acum ceilalţi miniştri de Finanţe al lui Boc?
Şi, dacă tot sunt mai mulţi cei care au sporuri mici decât cei cu sporuri imense, de ce nu s-a aprobat mai întâi alocarea unor premieri minime, la nivelul de jos, pentru toată lumea, urmând ca ulterior să se măsoare cu exactitate?
Pentru că oricum ar fi venit preşedintele Băsescu, care aplică tactica de a nu ceda niciun pas şi ar fi retractat promisiunile ministrului. Din câte s-a văzut până acum, Băsescu nu cedează niciodată!
A învăţat poate asta din romanele de capă şi spadă în care „garda moare, dar nu se predă!”. Numai că „garda” i-a murit de mult! Se spune mereu că preşedintele vrea un stat autoritar, condus autoritar de un preşedinte autoritar – cel puţin aşa arată.
În realitate, preşedintele pare uneori să aibă chiar şi mai puţine servicii credincioase decât Ministerul Udrea, mai ales că şi pe poliţişti, cei care intervin la greve şi deschid drumuri prezidenţiale prin ţară, şi i-a îndepărtat.
Acum, cu autoritatea cu care astupă gura protestatarilor, închide şi ghişeele prin care intră banii pe care Guvernul să-i risipească în centimetri de autostradă, rechizite de lux şi frunze verzi, nu de brad, ci de brand.
Dacă şi sistemul de percepţie fiscală se va duce dracului, ţara va fi şi mai simplu de condus, cu împrumuturile de la FMI. Dar va lumina preşedintele ţara cu banii FMI? Va plăti şoferii maşinilor Preşedinţiei şi Guvernului?
Va avea cu ce se încălzi la iarnă la Cotroceni? Sau va cânta din frunză o doină de jale?
