Nu am mai fost în România de 5 (cinci!) ani. Lumea, ca lumea, curioasă, de, a început să mă întrebe de ce, cum adică, n-am mai fost în România de cinci ani? Păi, uite aşa, bine.
Istoriceşte, faptele sunt următoarele. Înainte de plecarea aceea, ţin minte că ne-a sunat un prieten din Galaţi care a solicitat, într-un mod elegant, să-i aducem câteva lucruri: un ceas special, cu care să se poată scufunda în ape adânci (deci chiar nu-mi aduc aminte cum se numeşte treaba asta), o bricheta Zippo şi o cutie de trabucuri, parcă.
Mă rog, omul s-a oferit să le plătească, n-am comentat, am cumpărat ce ne ceruse şi, odată ajunşi în România, i le-am făcut cadou, că până la urmă, noi venisem de „afară”.
La vreo săptămână după asta, prietenul a decis să plece cu familia la mare. Cum trenul de mers la mare nu avea, cred, staţie la Galaţi, omul ne-a sunat şi ne-a rugat să-i împrumutăm maşina noastră, o Dacie destul de bună la vremea aceea (veche de vreo 3 ani, numa’).
Cum şi noi eram în vacanţă şi masina chiar ne trebuia, l-am refuzat politicos. El s-a supărat pe noi, şi, la fel de politicos, nu a mai dat niciun semn de viaţă până în ziua de azi. Sper că bricheta Zippo încă mai funcţionează.
Cum planificasem o şedere în România de vreo lună şi jumătate, am fost nevoiţi să ne umplem timpul cu ceva, aşa încât am pus busola pe direcţia Litoral şi am luat-o într-acolo. N-a fost urât, da’ nici frumos. Ospătarii ne-au ars la notele de plată, manelele se auzeau din toate direcţiile, aglomeraţia - ca la bâlci.
Am plecat de acolo mai obosiţi decât la venire, mai ales că, pe traseu, din cauza stării proaste a drumului, ceva s-a stricat la maşină şi am fost nevoiţi, preţ de câteva ore, să oprim la un atelier auto, pentru remedierea problemei. Evident, nota de plată a fost extrem de pipărată, cred că dacă la banii ăia mai adăugam vreo 4.000 de euro, ne cumpăram o Dacie nouă.
Nevoiţi fiind să scoatem ceva bani de la bancomat, ne-am oprit la unul oarecare. Bad luck, bancomatul era gol, dar operaţiunea a fost înregistrată ca efectuată. După ce ne-am întors în Irlanda, a mai fost nevoie de vreo două luni ca banii să reintre în cont. Cineva ne-a spus că am avut noroc, „ancheta” putea dura şi 6 luni.
Am plecat în România încărcaţi de bagaje, cărând după noi cadouri pentru neamuri şi „atenţii” pentru prieteni. Se pare că am fost total lipsiţi de inspiraţie, pentru că, la un moment dat, cineva, după ce şi-a deschis cadoul, ne-a spus-o de la obraz: ”Ei, mersi, da’ un televizor nu puteaţi şi voi să-mi cumpăraţi?”
Mă rog, am rămas foarte uimită, pentru că femeia avea televizor, era în perioada creditelor cu buletinul, dar cred că îi mai trebuia unul şi în dormitor. Nu ştiu, zic şi eu…
Oricum, ideea e că banii alocaţi acelei vacanţe, pe care ne-o doream specială, au „fugit” din portofel într-un ritm ameţitor. Din câteva mii de euro, am reuşit să cumpărăm un aragaz pe care am dat 100 de euro şi care, săracu’, n-a apucat anul. Mai târziu, mama mi-a explicat că asta s-a întâmplat deoarece, probabil, l-am ales pe cel mai ieftin(!?).
Până la urmă, îi dau dreptate. Ce mai e suta de euro în ziua de azi?
Poate doar eu am neamuri proaste, în fond neamurile nu ţi le alegi. Poate noi nu am ştiut să ne alegem prietenii şi poate nu am ştiut să cumpărăm aragazul potrivit. Poate ne-am rupt de realitatea românească şi nu mai suntem capabili să înţelegem ce se întâmplă în ţară. Poate…
Dincolo de experienţele mai mult sau mai puţin plăcute trăite atunci, un lucru e cert: România este o ţară prea scumpă pentru noi. În timp, am învăţat că există şi alte destinaţii de vacanţă. Nu dau sfaturi şi nu-i impun nimănui, mai ales celor plecaţi din România, unde să-şi petreacă vacanţele. Fiecare are relaţia lui specială cu ţara în care s-a născut.
Pentru mine, relaţia cu România a durat 42 de ani. Exact perioada în care am trăit acolo. A venit însă timpul să tai acest lanţ care mi-a îngrădit libertatea de mişcare şi mi-a creat un complex patriotic aproape pavlovian, la care reacţionez şi acum.
Încerc să-mi apăr ţara chiar şi atunci când ţara n-are nevoie de asta. Trebuie să învăţ să-i dau patriei mele libertatea de care are nevoie. Nicio ţară din lumea asta nu-i perfectă, iar a mea nu face excepţie. Vă sărut pe toţi, oriunde v-aţi afla!
N.R. Autoarea articolului a fost redactor la „Viaţa liberă” până la momentul plecării sale definitive în Irlanda. Salutăm revenirea sa în paginile ziarului. A fost şi rămâne jurnalist.
