Vineri a fost Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului asupra Copiilor. Fără să ştim la momentul respectiv despre această zi, joi am prezentat cazul dramatic a doi copii abuzaţi de propriii părinţi, iar vineri am revenit cu o statistică asupra fenomenului.
Cruntă coincidenţă! Nici dacă am fi vrut nu am fi putut „marca” mai bine ziua cu pricina!
Prototipul celui care îşi maltratează copilul: locuieşte la ţară, trăieşte din venitul minim garantat şi alocaţia copiilor, bani pe care, evident, îi bea, a învăţat din familie să dea cu pumnul în dreapta şi în stânga, are maxim patru clase şi, în general, o educaţie precară.
Dar organele de reproducere îi funcţionează brici. Face copii pe bandă rulantă, ca să aibă asupra cui să îşi verse toate frustrările. Şi, când ştii că sunt mii de oameni normali care, dintr-un motiv sau altul, nu pot să aibă copii, începi să te întrebi dacă există justiţie divină.
Poate că există, însă, cel puţin deocamdată, nu avem prea multe dovezi la îndemână.
O statistică la nivel naţional arată că cele mai multe cazuri de abuz asupra copiilor se petrec în nord-estul României, regiune urmată îndeaproape de cea de sud-est. Aproape jumătate din situaţiile în care copiii devin victime ale adulţilor se petrec în această zonă a ţării.
Adică în zona în care sărăcia e cea mai ridicată. Şi ai mei au fost săraci, dar nu m-au lovit niciodată. Nici ai mei nu au fost intelectuali, iar tata mai bea şi el din când în când un păhărel. Şi atunci, care e explicaţia? Nici măcar nu încerc un răspuns. Vă întreb pe voi: care e explicaţia? De ce să loveşti un copil? De ce?
Publicul ţintă al „Vieţii libere”, potenţialii cititori ai acestor rânduri, nu intră în categoria celor care-şi maltratează copiii. Sunt convins că mai bine de 90 la sută dintre cei care citesc textul nu au lovit niciodată un copil.
Pe de altă parte, nici dacă m-aş adresa direct unui cretin care are pe conştiinţă viitorul vreunui minor nu cred că aş avea vreo şansă să îi schimb comportamentul. Cel puţin nu oferindu-i un text într-un ziar.
Şi atunci de ce mă adresez vouă, celor care nu aţi face rău în veci copiilor? De data asta încerc un răspuns. Pentru că noi suntem cei care putem schimba ceva. Sigur nu aţi atins un copil, dar aţi văzut măcar o dată pe cineva făcând asta.
Sau măcar aţi auzit despre un astfel de caz. Procentul de mai sus scade simţitor dacă ar fi să întreb câţi au luat atitudine. A închide ochii nu e mai grav decât a lovi, dar nici nu e departe. Adevărul e că suntem oarecum şi vinovaţi de nepăsare.
Un copil abuzat e un viitor adult care va maltrata minori. E ca o moştenire „valoroasă”, pe care bestiile ţin să o transmită din generaţia în generaţie. Dacă ai fost educat cu parul ai şanse mari să educi cu parul la rândul tău. Odată şi odată trebuie să se încheie acest cerc. Depinde numai de noi.
