Ieri, Institutul Naţional de Statistică a anunţat cum stăm cu preţurile din ultima lună a anului trecut. Datele, luate în discuţie doar pentru luna decembrie, arată că preţurile mărfurilor alimentare au crescut cu 0,5 la sută, tarifele serviciilor cu 1,3 la sută, şi doar pe ansamblul mărfurilor nealimentare preţurile au scăzut cu 0,5 la sută faţă de luna precedentă a anului 2008. Dacă, însă, discutăm despre o comparaţie la nivel de ani, între 2007 şi 2008 cifrele indică modificări serioase, care atârnă greu pentru buzunarele românilor. În 2008, preţurile mărfurilor alimentare au crescut cu 9,22 la sută, cele ale mărfurilor nealimentare cu 6,36 la sută, iar tarifele serviciilor cu 8,57 la sută, creşteri semnificative, care se răsfrâng acum asupra veniturilor din 2009, în majoritate plafonate din cauza condiţiilor de criză.
Cu alte cuvinte, am suportat până în prezent scumpirile, pentru că şi unele venituri au crescut anul precedent, chiar dacă nu în acelaşi procent. Ce ne facem însă de-acum încolo? Pentru că nu se întrevăd scăderi substanţiale ale costului vieţii, în schimb cureaua retribuţiilor e strânsă bine, până la ultima gaură. Şi asta în condiţiile unei inflaţii care se vede din avion, şomajului în creştere, măririi taxelor şi impozitelor locale (nu mult, dar adunat se simte), obligativităţii unor asigurări la locuinţe şi maşini, majorării costului creditelor deja făcute şi aşa mai departe. Despre preţul la alimente, servicii sau alte lucruri necesare unui trai modest este aşadar greu de vorbit în acest moment.
Coşul zilnic al românului, apropo o mai fi estimând cineva costul acestuia?, variază de la o zi la alta. Anul se anunţă dificil şi pentru marea masă a trăitorilor de pe aceste meleaguri şi pentru cei care trebuie să-i guverneze în condiţiile date. Şi care se aşează cu destul cântec în scaunele puterii, în timp ce criza n-a mai avut răbdare să bată la uşă, ne-am trezit cu ea în mijlocul camerei. Iar ei n-au făcut nici măcar bugetul şi o grămadă de lucruri sunt înţepenite din cauza asta… Se anunţă aşadar un capăt de iarnă grea, o primăvară fără satisfacţii prea mari şi, în general, un an dificil, mai curând cu renunţări decât cu acumulări.
Există, şi bine face cine se îngrijeşte de asta, banul european, care poate fi de ajutor pe ici pe acolo, dacă nu ne batem joc de el. Dar mai există şi o experienţă europeană pe care n-am preluat-o cât trebuie. Şi anume ajutorul imediat, la vreme de nevoie. Statul poate sprijini micii producători, ramurile deficitare, investitori cu perspective, dar trebuie să ştie cum şi să aibă de unde. Şi tot statul, însă împreună cu societatea civilă, mult mai organizată şi activă în alte locuri decât la noi, dă o mână de ajutor celor aflaţi în situaţii limită, bătrâni, familii monoparentale sau cu mulţi copii, persoane cu dizabilităţi.
Am locuit într-un an, şi nu era criză, în zona Gării de Est din Paris. Acolo este un cartier populat preponderent de persoane de culoare. Situaţia materială a acestora era sub limita subzistenţei, lucru pentru care primăria arondismentului dădea zilnic o masă caldă (era iarnă) direct în stradă. Se împărţeau porţii nevoiaşilor, care ştiau locul şi ora la care pot semna pentru o supă. Este doar un exemplu mărunt. Dar demonstrează că orice idee e bună, atâta vreme cât dă roade.
