De câte ori se mai întâmplă câte ceva prin zona culturii gălăţene, toată lumea dă năvală la comentarii. Trec neobservate spectacole sau expoziţii, oportunităţi de a ne face cunoscuţi la nivel naţional sau nume de referinţă peste care se tot aşterne praful. În schimb, e tare interesant să scoţi la lumină tot ce are iz de scandal.
Ultimul exemplu al aflării în treabă este cel al unui muzeu Eminescu în vecinătatea statuii din parcul central al oraşului. Scandalul, cu miros specific activităţii care a stat la baza construcţiei, nu se mai termină de ani de zile. Toată lumea s-a indignat moderat înainte, în timpul şi după ce cauza a ajuns în instanţă, iar onor Primăria nu s-a sinchisit ani la rând de specificul activităţii centrale, club de noapte, vreme de ani buni. Deodată, în preajma aniversării Poetului, a cărui statuie este vandalizată sistematic şi de care nu se îngrijeşte nimeni decât în lunile ianuarie şi iunie, când vreme de câteva minute se depun acolo coroane de flori şi se recită câteva versuri, apare ideea transformării Casei Albe din Parcul Eminescu în muzeu.
Nu că pe Poet l-ar fi deranjat atât de tare activitatea nocturnă din preajmă, ci pentru că pe primar îl nelinişteşte abia acum vecinătatea cabaretului, într-o zonă atât de moral şi intelectual redată oraşului. Ca să nu fie nelămuriri, moralul vine de la faptul că în zonă gălăţenii se căsătoresc şi intelectualismul de la câte poezii îşi mai amintesc cei care trec pe lângă statuie. Numai cine nu ştie ce implică un muzeu poate presupune că acesta ar rima cât de cât cu monstruozitatea amintită. Mai mult, ca să faci un muzeu trebuie să ai exponate, altele decât mâinile muzei smulse an de an de vandali de pe trupul statuii.
Într-un oraş în care situl arheologic de la Barboşi e groapă de gunoi, în care Precista nu e obiectiv turistic, iar peste cavoul roman s-au ridicat construcţii, într-un loc unde nu există o hartă cu obiectivele culturale şi pe Faleză nu găseşti un opis al artiştilor plastici care şi-au donat lucrările pentru tabăra de sculptură, unde Grădina Botanică arată încă precum o cazemată rusească, asezonată de un deceniu cu macara, şi muzeul Mantu este un vis mult prea îndepărtat, ca să dăm doar câteva exemple, declaraţiile precum cea cu muzeul dedicat lui Eminescu ar trebui să fie trecute sub tăcere.
E trist, dar asta este situaţia. Bunele intenţii nu ajută nici cât o frecţie la un picior de lemn, atâta vreme cât sunt pur declarative. Un important personaj politic al Galaţiului, care chiar este un cumplit oraş de negustori, alţii decât cei din vremea lui Barbu Nemţeanu, se lăuda că nu a pus piciorul într-un muzeu. Asta da ştire! Se potriveşte perfect cu personajele care ne conduc. Restul - doar declaraţii interminabile de bunăvoinţă, care nu reconstruiesc Domnească 24 şi nici centrul vechi al oraşului, nu dau sediu Filialei Uniunii Scriitorilor, nu construiesc o Casă a Cărţii şi nici nu fac Filarmonică în clădirea de lângă prefectură. Anii trec, promisiunile se uită, politica face legea inclusiv în cultură, şi Galaţiul rămâne la fel de cenuşiu şi prăfuit ca întotdeauna.
