Preşedintele Băsescu dispăruse în weekend precum – scuzaţi de alăturare, dar românul suferă cam la fel! – odinioară Ceauşescu în Iran. Însă, desigur, din alte motive: cu mintea românului cea de pe urmă, ca să nu irite şi mai mult, ieşind, Doamne-fereşte, cu târnul pe prispa de la Cotroceni, preşedintele Băsescu s-a retras precum ghiaurii în munţi, lăsându-i pe atacatori cu apa otrăvită şi grânele arse.
Şi în conferinţa de presă prin care anunţase avortarea Legii Sănătăţii, Băsescu s-a arătat suspect de calm, nu a pomenit nume (Arafat, de exemplu) şi n-a stat, ca de obicei, să asculte două întrebări de la presă şi, iar Doamne-fereşte, să se stropşească. Prea târziu însă: ca şi la Revoluţia bălăcărită, acum, sunt condiţii de ieşit în stradă: nemulţumiri peste nemulţumiri, başca vremea caldă… Arafat a fost doar ocazia, aşa cum părintele Tokes, scuzaţi expresia, a fost (doar) ocazia celeilalte îmbulzeli. Iar spaţiul – Piaţa Universităţii – este în sine o declaraţie: doar minerii mai lipsesc, da' unde sunt minerii de altădată?
Şi vremea ministrului Băsescu, care, la o grevă generală, îi trimitea în instanţă pe mecanicii de locomotivă, a trecut: vor fi pedepsiţi doar huliganii autentici, altfel, chestia cu ilegalitatea mitingurilor ne aminteşte că nici la Braşov în '86, nici în '89, nici în Piaţa Universităţii la '90, n-au fost mitingurile autorizate…
Şi apropo de pastorul Tokes, nici el etnic român, iertată să-mi fie iar comparaţia cu Arafat: la începutul Revoluţiei, îmi povestea un prieten prins de evenimente la Timişoara, etnicii maghiari ieşiseră în stradă strigănd că românii sunt laşi dacă nu vin şi ei… Între timp, nu numai Tokes s-a erodat, dar şi Revoluţia, cu tot cu revoluţionarii ieşiţi şi acum în stradă. Arafat devine însă un mit, deşi a cerut să nu fie implicat…
Acum, poate ca să nu i se atribuie cumva în ochii omului simplu responsabilitatea represaliilor – oricum, şi în ţări mai civilizate forţele de ordine se apără de violenţă cu violenţă –, preşedintele României a făcut un pas în umbră. Mă aşteptam să vorbească, precum alt personaj, de «agenturi» implicate în zguduirea sa. Preşedintele apare şi lumea ar putea să urască pe altcineva, nu? Poate pe jandarmi… Dar deja, anunţând că se va retrage Legea Sănătăţii, desigur, cu gândul de a detensiona singur lucrurile, preşedintele Băsescu îşi asumase încă o dată imaginea preşedintelui jucător. «Domnul a dat, Domnul a luat», vorba ceea, deci nu Boc, ci preşedintele răspunde! Aşa că, în loc să funcţioneze ca paratrăsnet al preşedintelui, premierul nu este acum înjurat în stradă, ci guvernanţii în general şi preşedintele în special, chiar la Cotroceniul dumisale!
Protestele anti-prezidenţiale au fost fără precedent şi manifestanţii par dispuşi să continue, într-un fel de Piaţa Universităţii II. Cu posibilitatea ca partidele să aducă în luptă viitoarele contingente de protestatari, odihnite. Cum numele premierului Boc nu apare pe pancarde, fierea publică se va vărsa tot asupra preşedintelui. Care nu ar obţine deci mare lucru nici dacă va renunţa la tradiţionalul «cap al lui Moţoc», cerând în sfârşit demisia premierului. Cum la noi dom' Moţoc-Boc este un fel de Cerber cu mai multe capete, cam câte guverne a remaniat veşnicul premier demn de Cartea Recordurilor, tăierea capului o singură dată nu va fi suficientă…
