Circulă deja bancurile pentru vremea de criză. Cică doi patroni se întreabă unul pe celălalt dacă le merge afacerea, şi evident că ambilor nu le merge; dacă mai plătesc salariile, şi evident nu le plătesc, că le-au îngheţat de tot la ei în buzunar, şi, în cele din urmă, dacă le mai vin oamenii la treabă. ”Da, la mine încă vin”, declară primul. „Culmea, dar şi la mine!”, adaugă celălalt. Drept pentru care patronii, ca toţi patronii întreprinzători, au o idee pentru rentabilizare: „Ce-ar fi să le tăiem bilete de intrare?”
Sadic, nu? Atunci să vă spun altul mai aşezat. Un începător care habar nu are ce şi cum e cu criza, dar dispune de ceva fonduri, se duce la un bancher să-i ceară sfatul. „Cum să fac să dezvolt şi eu o mică afacere?” Bancherul se aşează comod în scaunul său de bancher, îşi freacă mâinile, mijeşte ochii către solicitant şi declară cu o voce gravă: „Cumpără una mare şi, după aceea, aşteaptă...”
Râdem, noi, râdem, dar întreprinderile dau oamenii în şomaj, magazinele se golesc de cumpărători, construcţiile s-au oprit din drumul lor către finalizare, restaurantele au din ce în ce mai puţini clienţi, preţurile cresc şi aşa mai departe. Interesant este că inclusiv oamenii cu bani îşi impun restricţii datorate atmosferei, nu neapărat unor pierderi personale în activităţile pe care le întreprind.
E o stare de neîncredere generală. Care nu se datorează decât parţial unor calcule sau rezultate financiare, pentru că nici nu avem buget la nivel naţional, nici nu s-a încheiat prima lună din an, ca să ştim exact cum stăm. Bâjbâim prin toate domeniile, căutăm soluţii, fără să ştim la ce, şi tragem concluzii, fără să cunoaştem cauzele.
Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al unei instituţii speciale pentru atragerea fondurilor europene de mediu, despre care nici nu se ştia că există la Galaţi, ce să ne mai mirăm că nu a atras niciun cent… Aşa că glumele sunt încă prea puţine pentru debandada în care ne aflăm. Dacă această criză mondială n-ar fi altceva decât un taifun într-un pahar cu apă, şi este sigur altceva, noi tot am reuşi să o „implementăm” la nivelul României.
Pentru că eroii bancurilor cu care ne mai trecem de necazuri sunt chiar cei care ne conduc. Ce proiecte şi strategii poţi face la nivel economic, într-o ţară în care nu mai ştii dacă cel care cere sprijin e client politic sau întreprinzător aflat la ananghie? Ce ştiu politicienii, aflaţi acum în treaba bugetului până peste cap, despre dezvoltarea sectoarelor economice, despre ce s-a prăduit şi ce s-a furat, şi cu atât mai puţin, despre ce s-a pus, cu eforturi colosale, pe picioare? Mai toţi cei aflaţi pe funcţii, de unde ar trebui să vină lumina şi strategiile salvatoare, sunt clienţi politici gata să se dea pricepuţi la orice numai să-şi pună fundul pe un scaun.
Cât despre protecţia socială, ce să mai vorbim? Câţi necăjiţi habar nu au despre drepturile lor, în timp ce alţii se învârtesc de ajutoare doar pentru că s-au înscris unde trebuie? Şi, colac peste această pupăză distructivă care ne tot sapă la rădăcina neamului, despre politica românească vorbeam, mai avem şi un preşedinte care se visează prim-ministru, dictator, rege, zmeu, zeu, alegeţi dumneavoastră ce doriţi, şi căruia i s-a dat, cu arme şi efecte, întreaga ţară pe mână. Are la dispoziţie Cotroceniul, parlamentul, guvernul şi ce mai vrea dumnealui şi nu trece zi în care să nu mai lanseze câte o bombă, la radio sau televizor, pentru a-şi arăta muşchii. Ba că se pregăteşte lovitură de stat, ba că vrea mărirea burselor studenţilor, ba că justiţia e coruptă, ba că nu s-ar supăra dacă s-ar îngheţa salariile şi pensiile etc. De parcă noi toţi nu putem dormi noaptea de grija stresului prezidenţial şi de frica crizelor băsesciene. Însă, trebuie să ne intre bine în cap: supărările prezidenţiale atârnă mai greu decât orice criză.
Dar, cum am început într-un ton mai vesel, să încheiem la fel. Ştiţi bancul acela cu Năstase, Stolojan şi Băsescu pierduţi în deşert? Nu tu mâncare, nu tu soluţii anticriză, nimic. Se despart să caute fiecare câte ceva. La întoarcere, Năstase îl găseşte pe Băsescu prăjind ceva. Flămând, se grăbeşte să se asigure că va fi acceptat la ospăţ. „Ştii, Traiane, mie nu-mi prea place Stolojan.” „Nu-ţi place, nu mănânci!”, îi închide gura preşedintele. Cum ne-o închide şi nouă, tuturor.
Şi uite aşa ne-am procopsit cu Boc…
