Ascultam, ieri dimineaţă, un „analist” care le ştie pe toate - la noi asta e boală generală - făcând apologia curbelor de sacrificiu şi a conştientizării populaţiei asupra crizei şi consecinţelor ei. Se simte nevoia unei unităţi în toate, inclusiv renunţări personale, înţelegerea gravităţii situaţiei etc până trecem de această perioadă, spunea... Nu s-a pronunţat însă nici un termen, că nimeni nu ştie cât va ţine criza, nici o altă soluţie decât sacrificiul general şi necesar al românilor, care români trebuie să înţeleagă, să aştepte, să spere…
Toată lumea e debusolată şi nu prea ştie încotro să o apuce. Datele statistice devin din ce în ce mai alarmante, se dau oameni afară, la şomaj sunt deja munţi de dosare, românii din străinătate vor să se întoarcă în ţară, sporind şi ei necesarul de locuri de muncă şi numărul celor care vor avea nevoie de ajutor social, datoriile românilor la bănci ating cifre alarmante, societăţile nu se bucură de înlesniri ci sunt strânse cu uşa să plătească din ce în ce mai mult.
Peste haosul acesta creat de panică - cine nu se sperie când zvonurile ţin loc de prognoză? - se aşează greu avântul interminabil al guvernanţilor de a-şi împărţi funcţii şi a se certa pe ciolan, în loc să se pună pe treabă. Şi în vârful debandadei stă preşedintele, care a redescoperit semnul său electoral, ardeiul iute. Parcă un astfel de imbold îl mână peste tot, ba la întâlniri guvernamentale, ba la cele cu sindicatele, ba prin ministere sau la şezătorile din restaurante. Şi nici n-ar fi de condamnat că se mişcă iute ca ardeiul peste tot, dacă n-ar presăra emisiunile cu ştiri contradictorii, uitând astăzi ce a spus ieri şi mâine ce a afirmat azi.
Ţara pare guvernată la televizor de o mână de diletanţi care se întrec în a-şi da cu părerea. Unitatea pe care aceştia o cer românilor se opreşte la uşa intrării prin sediile Justiţiei, unde se află deţinătorii veniturilor de top obţinute de la stat, sau la poarta vilelor unor personaje care nu vor putea în veci să justifice primul milion de euro obţinut din minunatele lor afaceri. Dramele personale ale bunicilor, care îşi cresc din pensie nepoţii lăsaţi în grija lor de părinţii pribegiţi prin Europa, sau ale părinţilor sălbăticiţi de lipsa educaţiei, sărăcie şi prostie, care îşi tratează copii ca pe nişte câini, se înmulţesc până la banalizare.
Facultăţile au tot scos pe bandă rulantă tineri specializaţi în domenii de care nu are nimeni nevoie, adulţi în putere au ieşit la pensie înainte de vreme şi oameni cu scaun la cap acceptă acum de bună voie să fie disponibilizaţi pentru sume care nu le asigură viitorul, ci doar câteva luni de linişte. Şi mai există şi cei cu un loc sigur de muncă, încă apăraţi de vitregiile crizei, care se complac în comoditatea călduţă a sloganului românesc „ziua trece, leafa merge”.
O inconştienţă naţională ne ţine încă legaţi de metehne vechi şi de aşteptări mărunte. Ni s-a dat până când am ajuns la fundul sacului şi acum ne revoltăm să s-a oprit robinetul. Iar de acolo de unde ar trebui să ne vină soluţii, strategii şi proiecte primim doar promisiuni electorale şi bâlbâieli legislative.
Suntem exact în situaţia de a pierde pe propria noastră mână. Şi nu o bătălie electorală sau un fotoliu călduţ, ci o ţară.
