Faptul că Eurostat ne informează că în 2060 România va fi a doua ţară din Europa în topul ţărilor cu populaţia îmbătrânită nu miră pe nimeni. Cu siguranţă că s-au făcut o tonă de calcule şi simulări pentru a se ajunge la această concluzie, ca să nu mai vorbim de studiile privind natalitatea, mortalitatea şi rata de plecare a românilor peste hotare. Însă chiar şi fără aceste toate studii, orice român ştie realitatea: copii se nasc din ce în ce mai puţini, pensionarii sunt din ce în ce mai mulţi, iar oamenii care încă mai pot munci pleacă din ţară cu promisiunea de a nu reveni.
Nu ar trebui să ne mire concluzia şi nici măcar sumbra previziune a propriei bătrâneţi chiar mai grele decât cea pe care o trăiesc, astăzi, părinţii şi bunicii noştri. România ultimilor 22 de ani nu a ştiut nici măcar un moment să se concentreze pe dezvoltare şi fidelizarea celei mai bune resurse pe care a avut-o: cea umană. Până la urmă, economia poate înflori chiar şi pe piatră seacă dacă ai un om care munceşte cu spor, responsabil.
Însă, pentru ca omul să vrea să muncească, acela ar trebui să ştie că nu i se schimbă taxele şi impozitele din an în an, că nu îi cresc preţurile la alimente sau combustibil din lună în lună, ar trebui să ştie că i se garantează accesul la servicii publice de strictă necesitate - apă, încălzire, electricitate. Tot acel om ar trebui să mai ştie că dacă Dumnezeu îl binecuvântează cu un copil, are unde să să îşi ducă micuţul atât timp cât munceşte, are cine să îl vegheze şi, mai ales, va avea şi banii necesari pentru aşa ceva.
Şi tot acel om ar trebui să ştie că nu trebuie să îşi facă griji pentru reţetele pe care părinţii săi nu şi le mai pot permite să le facă, din cauza pensiilor extrem de mici... Dacă măcar un sfert din toate aceste condiţii ar fi fost asigurate de statul român, probabil că socoteala celor de la Eurostat nu ar mai fi fost aşa de neagră pentru România. Din păcate însă, românii care lucrează - câţi mai sunt ei - se luptă zilnic cu îngrijorări atât de mari, încât cu greu îşi mai pot găsi resursele pentru a se mobiliza, a se dedica muncii bine făcute. Căci este destul de greu să te concentrezi la ce ai de făcut la muncă, atunci când ştii că, din cauză că nu ai bani suficienţi, copilul tău stă cu o bătrână care uită de la mână până la gură, sau atunci când ştii sigur că salariul pe care îl primeşti într-o lună nu va acoperi cheltuielile provocate de creşterea preţurilor...
Şi, în acest timp, guvernanţii noştri îşi dau proba incapacităţii de a conduce, tăind pensiile şi salariile, pe motiv de criză, după care le majorează în perioada electorală! Şi tot în acest timp, conducătorii - indiferent de culoarea politică - ne vorbesc despre înfiinţarea de locuri de muncă, fără ca declaraţiile să aibă şi o materializare! Să mai vorbim despre reducerea indemnizaţiilor de creştere a copilului, fără a se înfiinţa, în paralel, măcar mai multe creşe? Nu are rost! Mai degrabă vă dau un pont: viceprimarul Craiovei a anunţat recent că va oferi câte 1.000 de euro fiecărei mame care a născut.
Măsura, explicată de vice ca un fel de stimulare a creşterii natalităţii în Craiova nu are, bineînţeles, nici o legătură cu faptul că acesta vrea să candideze pentru postul de primar, sau cu faptul că mai avem doar două luni şi jumătate până la alegeri. În lipsa salvării economice din partea conducătorilor, eu zic să ne bazăm pe generaţiile viitoare. Aşadar, să ne mutăm cu toţii la Craiova, iar printr-o explozie de natalitate, vom avea bătrâneţea asigurată! Am zis!
