Este o ţară liberă şi este normal ca orice persoană – evident, cu mintea la ea – care îşi doreşte să candideze, să poată să şi facă acest lucru. Însă, privind în jur la cei care apar – în ultimul timp, mai ceva ca ciupercile după ploaie – pentru a îngroşa rândurile candidaţilor, nu pot să nu mă gândesc la celebra frază „înainte de a întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. O fi patetic ce spun acum, dar în afară de candidaţii cu şanse reale de câştig, stau şi mă întreb privindu-i pe ceilalţi: ce îi mână pe dumnealor în luptă?
Cum, de regulă, candidaţii nou-apăruţi pe scena electorală sunt şi novici într-ale politicii, nici măcar nu poţi gândi că oamenii îşi continuă vreo carieră politică. Să fie dorinţa sinceră de a ajuta oraşul, comunitatea, din noua/potenţiala calitate de ales? Mă cam îndoiesc şi nu din scepticism cronic, ci pur şi simplu pentru că sunt puţini exaltaţii care cred că totul se poate schimba cu o singură scânteie… De la pliciul lui Prigoană, care s-a transformat din obiect-bun-de-pleznit-Bahmuţeanca în marcă (înregistrată?) electorală şi până la tradiţionalele ulei, zahăr şi făină oferite de candidaţi în schimbul voturilor, toţi doresc acelaşi lucru: să câştige. Ce vor face după aceea, este o cu totul altă poveste.
Dacă urmăreşti – măcar, aşa, de curiozitate – ai să constaţi că foarte puţini din cei aflaţi, iniţial, pe lista de consilieri locali (de exemplu) mai şi rămân în forul legislativ local pe parcursul celor patru ani de mandat. De regulă „vârfurile” din liste fie pleacă către Parlament (căci, la noi, succesul din locale este doar un antrenament pentru parlamentare!), fie către Guvern, fie în instituţii publice. Şi atunci, locurile lor sunt luate de alţi şi alţi supleanţi de pe listele electorale, oameni care fie cred că au avut noroc, fie ştiu sigur cât i-a costat o astfel de şansă…
Ceea ce vreau să spune este că mulţi din candidaţii care se înghesuie în aceste zile să se înscrie în competiţia electorală sunt perfect conştienţi că nu vor câştiga mandat de primar sau preşedinte CJ, ci, în cel mai bun caz, un mandat de ales… Iar secretul este că aceşti oameni chiar răsuflă uşuraţi atunci când, la finalizarea alegerilor, află că – Slavă Domnului! – nu au câştigat primăria. Aşa pleacă ei, câine surd la vânătoare, din motive cu totul şi cu totul străine de interesul comun pentru o viaţă mai bună… Sigur sunt mulţi care chiar îşi asumă destinul de iepuri electorali – candidaţi care nu au alt rol decât acela de a „împărţi” voturile care, în caz contrar, s-ar fi dus către un alt candidat cu şanse reale de reuşită…
Pe de altă parte însă, faptul că astfel de candidaţi fac doar figuraţie în acest spectacol electoral denotă, până la urmă, o lipsă de respect faţă de alegători. Căci dacă ştii că nu eşti pregătit pentru o misiune de conducător, cum de ai tupeul să ceri celorlalţi să aibă încredere în tine? Pentru astfel de oameni, pedeapsa supremă cred că ar fi să fie realmente aleşi primari sau preşedinţi de CJ, pentru a vedea ce presupune cu adevărat un astfel de post - un fel de învăţătură de minte, ca altădată să nu mai ocupe timpul electoratului cu figuraţie de prost gust. Şi, până la urmă, un astfel de scenariu nici nu ar fi imposibil: în România în care orice se poate, de ce nu am avea vreo patru-cinci primari la Galaţi?
