Ce păcat că aleşii noştri nu se pot lepăda public de noi, imediat ce şi-au obţinut mandatul! Se chinuiesc bieţii oameni să mimeze interesul pentru electorat vreme de patru ani, când ar putea spune cinstit, din prima clipă, că au scăpat de griji şi responsabilităţi imediat ce trec pragul parlamentului, de exemplu.
Oricum, prea puţini dintre ei îşi mai amintesc de promisiunile făcute în campanie şi de idealurile nobile pentru care se luptau atunci. Şi, chiar dacă veţi spune că vrem să tragem spuza pe turta noastră, tot n-o să trec cu vederea cât de tare iubesc politicienii presa în perioada electorală şi cum li se urăşte cu binele, după ce gustă din dulceaţa puterii.
Un exemplu simplu, uşor de probat de oricine, este sistemul de distribuţie a presei (şi, de ce nu, a cărţilor) din România, nerezolvat de două decenii. În alte colţuri de lume presa are sprijin de la stat să nu dispară, iar librăriile beneficiază de contracte avantajoase pentru spaţiu. La noi, se fărâmiţează temeinic mass-media, pentru a nu scoate prea tare colţii.
Principiul a fost ilustrat elocvent de o şedinţă a Camerei Deputaţilor, în care s-a discutat de mult doritul studio parlamentar, pe care aleşii n-au (încă) dramul de curaj necesar să-l facă, din motive de investiţii pe vreme de criză. Aşa că parlamentarii, umăr lângă umăr, au intrat cu ideile şi pretenţia în TVR, că doar e televiziunea lor personală şi le trebuie 24 de ore din 24.
Ca să-şi promoveze imaginea dorită, nu reală. De ce să transmită cine ce vrea despre somnul din Parlament? Intenţiile de a pune mânuţa pe televiziunea publică nu sunt cunoscute de ieri de alaltăieri, ci fac parte din lupta pentru aservirea acestei televiziuni din 1989 încoace.
Ceea ce nu înţeleg aleşii este că „public” nu înseamnă la dispoziţia politicienilor, ci a publicului larg, cel care plăteşte taxe pentru ca TVR să existe. Nu fac eu acum teoria posturilor de televiziune, cum făcea un deputat gălăţean în şedinţa respectivă (stenograma există), uimindu-se că sunt deja cinci la TVR, nici analiza conţinutului emisiunilor cu care sunt binecuvântaţi românii zilnic pe aceste posturi.
Spun numai că, la TVR, tăvălugul politic a surpat deja serios în aceşti ani credibilitatea instituţiei şi numai transmisia în direct a şedinţelor „dorite” din Parlament ar mai lipsi ca sloganul „aţi minţit poporul cu televizorul” să devină siglă definitivă. „Să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi, pentru că până la urmă este o televiziune publică şi ea face ce-i spunem noi, nu ce vor alţii”, se indigna domnul Cezar Preda, alături de mai eleganta şi diplomatica indignare a lui Adrian Năstase, om cu idei şi el privind atribuţiile televiziunii de stat. Şi ale celor private…
Dar, la urma urmei, nu televiziunea este fondul problemei. Cum să te amăgeşti că nişte politicieni versaţi nu ar vrea să pună mâna pe tot ce mişcă în mass-media, când au pâinea şi cuţitul în mână? Când vezi cu cât tupeu vând şi marea şi uscatul, doar ca să le fie dumnealor buzunarele pline, faptul că vor să facă pe numele lor o televiziune plătită din banul românului de la sate şi oraşe devine aproape banal.
Importantă este însă această perpetuă şi nelimitată lepădare de electorat, imediat ce acesta nu mai foloseşte la pus ştampila pe buletinul de vot. Electorat care trebuie manipulat cum vor muşchii celor de la putere.
Se mizează prea mult pe îngăduinţa noastră. Politicienii ne fac să ne simţim prost(şti?). N-ar fi mai bine să recunoască cinstit că puţin le pasă? Ca să ştim şi noi cum stăm… cu absenteismul la vot.
