Ultimii ani au schimonosit afacerea pe care miliardarul Lakshmi Mittal o are la Galaţi. O investiţie colosală despre care se vorbeşte deja ca despre un eşec, pieţe de desfacere care se schimbă permanent şi unui lipsa unui contract pentru energie sunt trei aspecte esenţiale care au dus la trimiterea unităţii siderurgice de la Galaţi într-o situaţie mai mult decât delicată.
În acest moment, ArcelorMittal Galaţi pare a fi un luptător istovit, trimis în corzile ringului şi care aude ca prin vis numărătoarea inversă a crizei economice.
Pentru Galaţi, dar şi pentru aspectul general al economiei româneşti, amorţeala definitivă a pugilistului ar putea fi o dramă. Galaţiul este unul dintre puţinele locuri din ţară unde se mai produce câte ceva, de unde se mai exportă câte ceva.
Dacă înainte de criză au existat voci care au cerut desecretizarea contractul de privatizare al Sidex, dacă se vorbea despre faptul că investitorii care au luat combinatul pe nimic nu fac decât să exploateze nişte utilaje şi ţintesc doar profitul, dacă apăreau greve ale salariaţilor, acum privirile nu se mai întorc spre combinat decât cu o teamă permanentă. Teama ca unitatea să nu se închidă.
Tot acest peisaj a fost completat de vizita lui Lakshmi Mittal la Galaţi. Oricât m-aş zbate, nu pot interpreta venirea acestuia ca pe o vizită obişnuită de lucru. Mittal n-a descălecat la Galaţi doar că să-şi vadă moşia părăginită pe alocuri, iar reacţia şefilor combinatului după venirea miliardarului nu a făcut decât să trădeze acest lucru.
În ultimii trei-patru ani am participat la câteva discuţii cu toţi cei care s-au perindat pe la conducerea ArcelorMittal Galaţi. Toţi, fără nici un fel de excepţie, au susţinut că operaţiunile de aici sunt importante pentru grup şi că ţinta principală a managementului este aceea de a eficientiza unitatea. Declaraţiile lor, împachetate corporatist, conţineau până la urmă esenţa menţinerii şi dezvoltării unei afaceri. Nu văd de ce şefii combinatului ar fi putut avea o altă viziune decât cea pe care au declarat-o prin cuvinte greoaie şi preţioase. N-au cumpărat un combinat siderurgic doar ca să-l taie şi să-l transforme în fier vechi. Au vrut să scoată bani şi speră în continuare că vor face acest lucru. Sunt însă tentat să cred că nici unul dintre aceşti oameni nu a făcut un plan românesc de supravieţuire în caz de criză şi nu a luat în calcul reţetele tradiţionale locale de supravieţuire în caz de dezastru. Dezastrele româneşti sunt atipice. Soluţiile pentru ele, asemenea.
Sunt însă uimit şi de lipsa reacţiei, de inexistenţa implicării dregătorilor locului în problemele mari şi mici cu care se confruntă combinatul siderurgic. Nicio vorbă pe acest subiect! Iar tăcerea asta se consumă în condiţiile în care un eşec al corporaţiei ArcelorMittal la Galaţi ar însemna o gravă criză socială în acest oraş şi o lovitură dată economiei naţionale. Chiar dacă vorbim despre o unitate privată, cu interese proprii, nu ar trebui să uităm că în curtea colosului siderurgic lucrează peste 15.000 de oameni. Cam ce diferenţă ar face vreo 15.000 de voturi?
