De ce se sinucid politicienii români?

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Oamenii politici români au un talent teribil în a se sinucide. Şi la propriu, dar mai ales la figurat. Să fie de vină, oare, greaua moştenire genetică? Îmi amintesc că una dintre primele ore de istorie de la şcoala primară dezvăluia o poveste cu final tragic: Decebal, înfrânt de romani, îşi ia zilele. Două mii de ani mai târziu, un alt Decebal (Remeş) şi-a retezat şi el jugulara carierei politice. Diferenţa e că nu a folosit, ca ilustrul lui înaintaş, „sica” (pumnalul dacic), ci o paporniţă cu cârnaţi şi palincă.

Istoria lumii suferă de bâlbâială. Traian a învins Dacia şi a jefuit-o. A salvat vistieria falimentară a Romei şi s-a ales cu o columnă. A murit însă măcinat de propriile ambiţii de invadare a lumii. Cumva cinic, marile lui cuceriri, obţinute cu mari sacrificii umane – Mesopotamia, Parţia, Dacia, Armenia – au fost pierdute de imperiu în doar câteva decenii. De cealaltă parte, la două milenii distanţă, sub regimul Traian (Băsescu) grupurile de interese au învins România şi au jefuit-o. Pornit în luptă triumfător, Băsescu a renunţat repede la principiile civilizatoare proclamate: anticorupţie, justiţie, modernizarea statului. A pus în loc tot felul de barbarisme contrare ideilor cu care a cucerit votul poporului. Moralmente vorbind, Băsescu s-a sinucis mânat de un orgoliu incompatibil cu democraţia.

Practic, tot circul cu suspendarea e doar o consecinţă a propriilor lui fapte. Culege ce a semănat. Iar faptul că adversarii lui se dedau la acţiuni pe alocuri josnice este doar un amănunt. Personal, nu sunt de acord cu maniera în care Ponta şi Antonescu îi „iau gâtul” lui Băsescu, dar sunt perfect mulţumit cu finalitatea demersului lor. Este un act de justiţie. Sunt curios, însă, cât de departe va merge această cruciadă. Trebuie să existe o limită unde răfuiala cu adversarii politici se sfârşeşte şi începe reconstrucţia ţării. Cel puţin aşa sper să fie, căci îndrăznesc să cred că actualii guvernanţi au citit istoria nazismului. Care a început ca mişcare populară (cu susţinători din zona populaţiei sărace) de reformare a statului german afectat de criza economică mondială şi a sfârşit ca mecanism represiv înspăimântător. Dar să revenim la sinuciderile politice.

Un alt exemplu faimos este Adrian Năstase. Cred că Năstase nu va rămâne în istorie ca fostul premier care a încercat să-şi tragă un glonţ în cap, ci va fi perceput, peste decenii, ca primul fost prim-ministru condamnat pentru fapte de corupţie. Năstase era deja mort în momentul în care apăsa pe trăgaci. Nu mai era nevoie de un glonţ pentru a confirma dispariţia lui din viaţa politică.

Aş încheia cu exemplele a doi politicieni de Galaţi pentru care politica a ajuns un capăt de linie în evoluţia propriei personalităţi. Şi i-aş enumera aici pe Nicuşor Ciumacenco – care n-a avut puterea să accepte faptul că politica se face în grup, nu individual – şi pe Dumitru Nicolae, care şi-a anulat în 12 ani de şefie la Primărie tot capitalul de respect pe care-l acumulase în 30 de ani de muncă în Combinat.

Hotărât lucru, politicienii români au vocaţie de sinucigaşi. Nimic nou, veţi spune. Multe popoare au această vocaţie. Există însă un amănunt care face diferenţa. „Arma” aleasă de noi este unică: beţia puterii.

Citit 1343 ori Ultima modificare Joi, 05 Iulie 2012 17:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.