…”şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, scria P.P. Carp, ambasador la Viena, despre gazetarul înverşunat care critica guvernul şi pe rege. Eminescu era redactor-şef al unui ziar de partid, al conservatorilor - „Timpul”. Deci, după cum ar spune astăzi preşedintele Băsescu, cel care vrea să micşoreze Parlamentul pe care l-a dublat Cuza, un ziar al „mogulilor de presă” de atunci.
Eminescu nota într-o scrisoare, folosind acelaşi cuvânt obişnuit astăzi la Cotroceni: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul” – fiind apoi retrogradat de… mogul şi atacat chiar în ziarul la care lucra. Căci mai-marii, şi atunci ca şi acum, îşi tot schimbau poziţia faţă de Putere, vechii duşmani devenind prieteni la ciolan şi viceversa, iar ziariştii consecvenţi deveneau victime ale schimbărilor oneroase.
Caragiale, tonic, ne învăţa cum să citim presa ca să fim mai bine informaţi: iei ziarul Puterii, care vorbeşte despre demonstraţia câtorva golani, citeşti şi pe cel al Opoziţiei, care menţionează câteva sute de cetăţeni demni şi constaţi că trebuie să fi fost vreo sută de oameni, aşa şi-aşa! Deci poţi citi şi viziona orice ziar şi orice post, dacă ştii „modul de întrebuinţare”…
Un preşedinte american care se considerase atacat pe nedrept de un ziar anunţase prin purtătorul de cuvânt că nu va mai citi ziarul respectiv. Preşedintele Băsescu renunţă însă la tonul colocvial şi loveşte pur şi simplu în câteva trusturi de presă (de altfel vizibil vrăjmaşe, dacă nu prin interese, măcar prin fierea adunată, principiilor promovate de preşedinte) acuzându-le nu numai de atacuri nedemne, dar chiar de… încercare de lovitură de stat. Căci cum altfel s-ar putea numi acuzaţia că presa discreditează autoritatea statului?!
Vântu şi Voiculescu deţin trusturi de presă şi a descoperi tocmai acolo elogii la adresa preşedintelui ar însemna ca directorii departamentelor de ştiri să fie nepoţii prinţului Mâşkin, „idiotul” lui Dostoievski!
Dar de aici şi până la acuza trusturile respective, cu alte cuvinte spus, de trădare a intereselor statului, chiar când statul ne vinde, este o acuzaţie extrem de gravă! Încât ne-am putea aştepta chiar ca „mascaţii” să opereze arestări printre patroni şi ziarişti, ca pe vremea lui Eminescu!
Păi nu este şi statul – Guvernul şi Preşedinţia – un mogul bine dotat? Care are o televiziune cu mai multe canale, un post naţional de radio cu câteva programe şi destule portavoci descentralizate: prefecţi, directori, şefi! Voci şi portavoci prin care ajung şi în cătunele unde nici nu s-a auzit de televiziunea prin cablu! Cine este de vină că statul este atât de prost încât nu se poate apăra de alţi „moguli”?
În toată lumea există ziare respectabile şi reviste exilate în celofan de ochii copiilor, posturi de televiziune credibile şi posturi de mansardă, puturoase şi urât mirositoare. Cenzura, pe care o credeam îngropată după perioada comunistă, nu ne-ar face însă decât să citim comunicate oficiale din care să aflăm că nu există jafuri şi crime, cât de bine o ducem, că au crescut salariile şi pensiile, iar dacă toate astea nu au ajuns până la noi, numai noi suntem de vină!
„A dracu´ presă!” – exclamă cetăţeanul, după ce l-a auzit pe domnul preşedinte…
De fapt, preşedintele, care nu suportă criticile, întocmai ca un vodă de odinioară care închidea gura supuşilor clevetitori cu buzduganul, le-a făcut reclamă trusturilor respective şi printre românii care se uitau până acum pe alte programe.
