Credeţi că s-a terminat? Credeţi că prin decizia Curţii Constituţionale s-a terminat răfuiala politică şi trece lumea la chestii mai serioase, precum vreun plan de relansare a economiei? Să fim serioşi! Doar din primele clipe de după anunţarea verdictului judecătorilor, atât premierul Victor Ponta, cât şi viitorul fost preşedinte interimar Crin Antonescu au exclus orice „coabitare” cu viitorul fost preşedinte suspendat Traian Băsescu. Cât despre acesta din urmă, ce să mai spunem? Doar se ştie că apele tulburi îi priesc şi face cum face de rămâne la suprafaţă… De altfel, povestea asta cu măreaţa „coabitare” între partide sau instituţiile statului este în politica românească o boală veche. Acum avem, chipurile, tabăra USL – adică PNL, PSD şi PC în aceeaşi oală ce fierbe (deocamdată) la foc mic, iar de cealaltă tabăra PDL, de un portocaliu vecin cu albastrul unei crize infinite. Şi chit că toţi se dau fete mari şi neprihănite atât la simţirea naţională, cât şi la dragostea de popor oropsit, s-au „corcit” unii cu alţii de au dat „genetica” doctrinară de trei ori peste cap şi au ieşit tot felul de struţocămile politice cu pretenţii de „convenţii”, „alianţe” sau „uniuni” salvatoare. USL vrea acum capul lui Băsescu, dar tot PNL e cel care nu cum mulţi ani în urmă i-a zis „D.A.” PD-ului pentru a pune pielea pe băţ celor de la PSD. Dar PSD-ul s-a pupat şi el cu PD-ul într-o guvernare de convenienţă şi cu răspundere limitată. Să ne mai amintim de vremurile Convenţiei Democrate, de alternanţa la putere înţeleasă doar ca alternanţa între ciomăgeala catodică şi frăţietatea gen „pupat Piaţa Independenţei”? Toţi îşi fac semul crucii şi scuipă în sân doar când nu le mai vine apă la moară! În mai bine de două decenii de democraţie mioritică, pseudo-politicienii care azi se jură că nu fură au trecut demult de la faza oului lui Zdreanţă, de cârnaţii lui Remeş şi proverbialul bou popular. Pe vremuri se fura mireasa, acum se fură postul de preşedinte, de premier, nu se mai fură cu sacul, ci cu statul! Asta vor toţi: să pună mâna pe stat, pe puterea care o reprezintă, iar asta nu de dragul electoratului, ci de cel al un interese care mai de care mai obscure. Puterea nu este privită ca un instrument pentru a croi un stat mai prosper pentru cetăţeni, ci doar o cale pentru a pune gheara pe „baroniile” din teritoriul. Instituţiile publice, deconcentratele, regiile de tot fel au devenit un fel de „pradă de război” după cafturile ce se dau pe scena politică adesea într-un mod ce i-ar face pe golanii de cartier să pară veritabili gentlemani. Oricare ar fi fost verdictul Curţii Constituţionale nu ar fi fost pace sau sfânta „coabitare”, mai ales că şi asupra judecătorilor planează suspiciunea că nu ar fi chiar uşă de biserică… În urma referendumului nu a rămas decât frustrare pentru unii, rânjete de satisfacţie pentru alţii, iar pentru simplul cetăţean praful de pe tobă. Oamenii, săracii, să-şi tragă puţin sufletul că urmează alte şarje electorale mai prin noiembrie în care vor fi folosiţi drept „carne de tun”. La urne, cu mic, cu mare, cu bere şi salvare şi cine scapă, scapă! Sau scapă cine poate! Că de ales, din nou, se alege cine trebuie.
