O rgeula a ctiiri supne că pţoi letcura un txet cihar dcăa lteriele din itneroir snut psue apanoda, cu cţondia ca pimra şi utlmia letria să fie la lcoul lor. Aşa e şi în învăţământ. Dacă totul începe şi se sfârşeşte cu politicul, totul e ok, învăţământul are coerenţă, în ciuda faptului că, în interior, întreg sistemul e vraişte.
Rererere(ş.a.m.d.)reforma ministrului Andronescu a început, e vizibilă, e palpabilă chiar. Ca toate reformele de până acum, a început cu punctul esenţial: schimbarea directorilor din şcoli. Pleacă ai lor, rererevin ai noştri, pleacă ai noştri rererevin ai lor, depinde din ce parte politică priveşti rerereforma. Culmea, în toţi aceşti ani, legi peste legi au încercat să consfinţească desdesdescentralizarea instituţiilor de învăţământ, desdesprinderea lor de politic, transformarea lor în entităţi independente. Dar aceiaşi actori politici au ignorat mereu legile date de ei înşişi. Şi, şi, şi. Probabil pentru că mereu erau făcute pe final de mandat, în ideea de a le respecta doar cei care veneau după ei. Un fel de "hai să depolitizăm învăţământul, dar lăsaţi-i pe-ai noştri în frunte". Iar ceilalţi, ce credeţi?, erau mai proşti? Nici vorbă! Găseau o chichiţă legislativă, şi şi şi-i puneau pe-ai lor în frunte şi strigau: "hai să rererespectăm legea!".
Dacă iei toate legile descentralizării şi le analizezi constaţi cu stupoare că lucrurile sunt mai mult decât în rereregulă cu acest sistem. Pe hârtie sunt promovaţi doar oamenii competenţi, veniţi din interior, fără nicio legătură cu politicul, totul pentru dezvoltare multilaterală, eternă şi plină de rererealizări a învăţământului. Şi dacă fiecare lege care s-a aplicat până acum a garantat independenţa educaţiei, cum se face că încă avem doar directori de şcoli numiţi sau, în cel mai bun caz, acceptaţi politic? E rererelativ simplu. Legile noastre nu sunt date pentru a fi aplicate, ci pentru a ne încadra în parametrii ceruţi de vreo autoritate superioară (UE, NATO, FMI, în funcţie de natura sistemului reglementat). Forma e ok, fondul suferă (cred că a mai rereremarcat cineva cândva asta).
Şi totuşi, care o fi substratul acestor perpetue mutări politice în spaţiul educaţiei? Or fi chiar atât de mari fondurile de rereparaţii la şcoli încât să fie necesari oameni care să asigure participarea firmelor de casă? Or fi chiar atât de multe investiţii pe care le fac şcolile pentru ca banul public să fie vămuit de cine trebuie? Sau poate că or fi alegerile chiar atât de dese încât să conteze cine este şef peste o instituţie care găzduieşte comisii de votare, urne şi ştampile?
Nu înţeleg cum pot fi toate astea mai importante decât educaţia unui popor, decât viitorul unei naţii. Ştiu, o să îmi spuneţi că sunt naiv, că folosesc cuvinte golite de sens. Poate că da, dar mai sunt convins că nu sunt singurul idealist.
