Ne-am făcut de râsul lumii. Tot scandalul – căci scandal a fost! – cu demiterea preşedintelui Traian Băsescu reprezintă, de la mineriade încoace, cea mai grea palmă plesnită peste obrazul democraţiei româneşti. Cu o furie demnă de o cauză mai bună, clasa politică din România şi-a ridicat poalele în faţa mapamondului, aducând pe benzile de ştiri ale agenţiilor de presă internaţionale informaţii şocante, cam ca pe vremea de glorie a juntelor militare din America latină.
Tonul acestei mizerii l-a dat, evident, Traian Băsescu. Preşedintele proaspăt reconfirmat (Curtea Constituţională a invalidat referendumul de demitere) a făcut totul pentru a fi recunoscut ca tătucul naţiunii. După modelul Putin-Medvedev, el a încercat să facă din actul de guvernare un capriciu personal cu profunde accente dictatoriale.
Traian Băsescu s-a vrut un fel de Ceauşescu mai uman, care nu pune carnea şi pâinea pe cartelă, dar care controlează la fel de drastic toate „structurili” statului român. Nu i-a ieşit, iar speranţa mea sinceră e că a înţeles ceva – cât de puţin - din tot acest balamuc pe care tot el l-a provocat. Nădăjduiesc că în cei doi ani de mandat pe care-i mai are va fi un garant al democraţiei, nu un uzurpator al ei. Însă speranţa moare ultima, iar calul bătrân nu se mai învaţă la ham, aşa că, realist vorbind, nu cred că preşedintele reconfirmat se va da pe brazdă. Din nenorocire, căinţa şi iertarea nu-i stau în caracter, iar faptul că 7,5 milioane de români (adică mult mai mulţi decât l-au ales) i-au spus „pleacă” nu i-a temperat, ci i-a adâncit ura.
De cealaltă parte a acestui război isteric descoperim însă, din păcate, destui inşi cu aceleaşi năravuri ca şi Băsescu. Nu aş putea afirma, fără să mă ruşinez, că l-aş visa pe Crin Antonescu ca fiind preşedintele ideal. Nici pe departe! În scurtul interimat de care a avut parte la Palatul Cotroceni, Antonescu m-a dezamăgit profund şi mi-a demonstrat că, nu de puţine ori, cam vorbeşte gura fără el, că nu e în stare să-şi respecte funcţia şi interlocutorii (vezi întârzierile impardonabile la diversele ceremonii solemne în care a fost implicat), că este uneori cel puţin la fel de arogant ca duşmanul său de moarte.
Însă cel mai grav lucru este acela că Antonescu pare să nu fi înţeles esenţa democraţiei: dialogul politic nu poate fi înlocuit de părerea ireductibilă a unei singure persoane. În opinia mea, el va rămâne în istorie cu zicerea „ori eu, ori Băsescu”, expresie care îmi aduce aminte – respectând proporţiile - de Ludovic al XIV-lea, ce a rezumat democraţia, în disputa sa cu Parlamentul francez, la celebra formulă „Statul sunt eu”. În aceste condiţii, nu pot fi convins că Antonescu poate fi un preşedinte mai bun decât Băsescu, aşa cum Băsescu n-a fost mai util ţării decât Ion Iliescu. De fapt, toată hârjoneala asta cu conotaţii războinice are, în final, o singură victimă: poporul român.
Faptul că Uniunea Europeană şi Statele Unite ne-au bătut obrazul în legătură cu această criză politică este un semn că mârlăniile de tip Ferentari au spart graniţele şi au căpătat faimă planetară. După Revoluţie, România a fost considerată rezervorul de oxigen (economic, educaţional etc) al Europei. Între timp, rezerva s-a epuizat, iar în locul gol încearcă să se insinueze, şerpeşte, vechi metehne comuniste vopsite în culori capitaliste. Mă cutremur!
