Da. Recunosc. Sunt un fraier care-şi plăteşte întocmai şi la timp dările către stat, ca şi cum de asta ar depinde chiar existenţa mea. Stau la cozi lungi, achit întotdeauna în termenul legal şi plec de la ghişeu cu portofelul gol, dar cu sentimentul că îmi fac datoria faţă de naţiune. Cred că definiţia perfectă a normalităţii este celebra afirmaţie a preşedintelui american John F. Kennedy - „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea” (expresie care, după unii, ar fi „furată” de la libanezul Khalil Gibran) - şi că orice lucru trebuie să se bazeze pe credinţă şi bun-simţ.
Mărturisesc, am păcătuit. M-am surprins de câteva ori că mă înverzesc de invidie în faţa unor fapte care nu se încadrează în criteriile morale enunţate mai sus. Am tresărit atunci când am descoperit, pe căi jurnalistice, că miliardarul Cătălin Chelu a luat de la stat, ilegal, TVA în sumă de câteva zeci de milioane de euro. Preţ de o fracţiune de secundă m-am gândit că aş fi putut face şi eu o astfel de golănie, însă imaginea rozalie a unui trai luxuriant a pălit instantaneu în faţa perspectivelor penale.
Da. Am fost tentat. La aflarea „ingineriilor” imobiliare produse de deputatul Boldea, am avut un moment de relaxare morală şi mi-am imaginat că aş fi putut avea eu acei bani, căci mecanismul folosit nu este nici pe departe genial. Oricine îl poate aplica dacă are gradul de inconştienţă necesar. Însă, imediat, am realizat că preţul ce trebuia plătit (şi nu mă refer aici la bani) era mult prea mare.
Aşa e. Analizând probele afacerii Hortigal, prin care fraţii Herăscu au dat statului român un tun de vreo 40 de milioane de euro, m-am gândit că şi eu aş fi putut „converti” pământul meu, din Jorăştiul natal, în intravilan de Galaţi, obţinând la chestia asta un milion-două de euro. Însă nu mi-am dus imaginaţia mai departe, pentru că ştiu că minciuna are picioare scurte şi că, mai devreme sau mai târziu, toţi cei care atentează la patrimoniul public vor plăti. Chiar dacă procurorii nu-i prind (sau nu vor/pot să-i prindă), istoria îi va aşeza la locul potrivit pe toţi jefuitorii naţiei.
Hotărât lucru, dincolo de „crimă şi pedeapsă”, e foarte uşor să fii coruptibil în România. E relaxant. E pasivitate pură! Atâta doar că deja avem, după părerea mea, mult mai mulţi oameni coruptibili decât indivizi interesaţi să-i corupă. Asist, de ceva vreme (ani, decenii), la un fenomen straniu. Mai toţi cei care vorbesc despre job fac aluzii directe la „demiurgia” funcţiei lor. Toţi sunt mici dumnezei, toţi pot „rezolva” cât ai pocni din degete treburi care pentru muritorul de rând sunt corvoade de neimaginat, toţi au „contacte”, „conexiuni”, uşi deschise doar pentru ei.
Sincer să fiu, situaţia mă cam sperie. Îndrăznesc să sper că de vină e în multe cazuri lăudăroşenia, fudulia, trufia. Că de fapt acei oameni au moralitatea intactă şi că doar vor să pară extrem de importanţi în ochii celorlalţi. Însă speranţele mele mor încet, una câte una, pe măsură ce viaţa, meseria, creionează în faţa ochilor mei modele imorale tulburătoare, de genul Chelu, Boldea sau Herăscu.
Sunt un fraier. Plătesc impozite, respect legea, încerc să impun oamenilor principii morale. Mai concret, caut un şmecher care să mă jefuiască. Dacă o mai fi rămas ceva de jefuit…
