După două-trei zile de îngrijorare patriotică privind soarta securităţii naţionale, grav afectate de spionul bulgar prieten cu spionul român Floricel (până şi numele îl predispune la mânuitor de mărunţişuri), s-a ridicat ceaţa şi de pe acest subiect.
Teribila securitate românească, de ce oare om fi tremurat noi atâtea decenii de groaza ei?, se dovedeşte a fi angajatorul de stat al bulgarului cu gene securiste. După ce l-a urmărit cu anii, l-a plătit cu lunile. Pentru că, poate nu ştiaţi, Zikolov se trage dintr-o familie profesionistă în domeniu şi românul e oricând gata să jure cu mâna pe garajul personal că ce naşte din pisică şoareci mănâncă.
Deci farsa spionajului s-a jucat pe toată linia, de la păcăliţii ucraineni, care cumpărau pe te miri ce şi mai nimic secrete contrafăcute de agentul dublu Marinov Zikolov cu neprecupeţitul sprijin al Floricelului neaoş românesc.
Perioada, ca efervescenţă a dezvăluirilor, fior naţional şi îngrijorare românească, îmi aduce aminte de primul an al mandatului Băsescu, când manifestam conştiincios pe stradă în apărarea ziariştilor pierduţi prin Irak. Pe care bravul preşedinte i-a recuperat în condiţii despre care vom afla peste cinci decenii, la al nu ştiu câtelea mandat al său. În rest, Traian Băsescu se simte bine, chiar dacă ţara colcăie de spioni, de criminali şi hoţi, de politicieni anchetaţi şi de tineri pregătiţi pe podiumurile de modă să ne reprezinte estetic în Europa.
Domnia sa a dat, însă, în grija contribuabilului român care nu-şi plăteşte ratele la bancă şi pe care s-a hotărât să-l ameninţe bărbăteşte cu „stimularea”. Când tensiunea naţională dă în clocot de grija secretelor nepăzite şi e întinsă la maxim pe motiv de spioni simpli, dubli sau tripli, să foloseşti persuasiv şi deloc tandru termenul de „stimulare”, când vorbeşti de recuperarea datoriilor, poate arunca poporul în groapa deznădejdii.
Oamenii şi aşa sunt speriaţi şi de umbra lor în noaptea crizei, despre care nimeni nu spune nimic şi pe care o constată zilnic la televizor. Dacă îi mai şi ameninţi persuasiv, de faţă cu toţi directorii de instituţii bancare, nu mai rămâne decât să le dai gratuit şi distonocalmul pentru întreţinerea nervilor. Funia şi săpunul vin mai târziu, ca material de propagandă în campania electorală.
În loc de „Să trăiţi bine!”, viitorul mandat ar putea fi câştigat cu „Să muriţi asemenea!”. Dar, să nu glumim în casa ştiţi dumneavoastră cui.
Situaţia e oablă prin toate ungherele. Premierul joacă alba-neagra cu sporurile bugetarilor, patronii ţin la puşculiţă ce-au adunat, de frica valurilor viitoare, angajaţii de peste tot respiră greu în aerul rarefiat de spaimele şomajului şi ditamai şeful de stat se trezeşte că ordonă încolonarea pe treptele băncilor şi plata la casierie în poziţie de drepţi.
Ca simplu cetăţean, mărturisesc că mă simt ameninţată, fără să am vreo datorie. Iar când mă mai gândesc şi la secretele ce se scurg prin crăpăturile securităţii noastre, laolaltă cu armele furate, cu banii dispăruţi ai lui Ceauşescu şi ai tuturor datornicilor la bănci din 1989 încoace, cu gramatica pierdută a Elenei Băsescu, chiar mă cuprinde îngrijorarea.
Toate astea, oare le mai găseşte cineva vreodată?
