N-am întâlnit prea mulţi oameni încântaţi de sistemul românesc de învăţământ. Nici eu nu i-aş da „like” pe facebook, la o adică. Îl consider un hibrid nereuşit, plin de obiceiuri proaste şi garnisit cu multe inovaţii a căror eficienţă pedagogică tinde către zero. Cred că foarte multe programe şcolare sunt formulate greşit, că elevii au la dispoziţie, de prea multe ori, manuale de o foarte proastă calitate (şi nu mă refer aici la calitatea hârtiei!), că printre profesorii cu chemare s-au strecurat şi mulţi indivizi chitiţi pe profit sau inşi care n-au găsit altceva de lucru.
Nu-mi place ideea că un profesor are voie să facă pregătire - pe bani - cu elevii cărora le predă la clasă. Nu este normal ca părinţii să facă în fiecare an chetă pentru a cumpăra mobilier şcolar. Este absurd că Primăriile nu asigură paza şcolilor, în vreme ce poliţiştii comunitari păzesc cârciumi, fac controale de protecţia muncii (!) şi numără pietonii. Este de neacceptat că şcolile cu 300 şi mai mult de elevi nu au la dispoziţie săli de sport, dar primăria cheltuieşte un milion de euro pe an pentru sponsorizarea unor cluburi profesioniste, care fac profit din sport.
Mă furnică pe şira spinării gândul că la clasele V-VIII se predau la fizică noţiuni care pot fi foarte utile unui inginer de la şantierul naval, în vreme ce cei mai mulţi dintre copii nu înţeleg nimic din fenomenele fizice care fac parte din viaţa lor. Este revoltător că liceenii trebuie să analizeze la orele de limba română texte anonime, dar ajung să nu mai ştie cine-s Sadoveanu şi Sorescu şi ce-au scris ei. Mă sperie de-a dreptul faptul că geografia şi istoria au devenit un fel de balast, pe principiul că Google şi GPS-ul rezolvă pe loc orice dilemă.
Este scandalos că legea învăţământului nu pune în centrul ei copilul, ci tot felul de bazaconii organizatorice mai mult sau mai puţin logice, după cum a pohtit omul ajuns în scaunul de ministru (vezi, spre exemplu, propunerea ministerială ca educatoarele să aibă facultate căci, deh, universităţile cam au lipsă de clienţi de la o vreme).
Dincolo de toate aceste nemulţumiri, care sunt ale majorităţii părinţilor cu copii de vârstă şcolară, cred că trebuie să admitem, cu toţii, că nu atât oamenii sunt marea problemă a sistemului, cât sistemul şi mai ales capul acestuia. Cei care au condus în ultimii 20 de ani Educaţia au bulibăşit totul. Iar efectele se văd deja: creierele din România au tot mai puţină căutare.
Zilele trecute m-am intersectat cu un exemplu de „modernizare” a învăţământului. O activitate pe care o credeam dispărută odată cu dinozaurii e încă vie. Profesorii sunt puşi să umble din uşă în uşă, până seara târziu, pentru a face recensământul populaţiei şcolare. Evident, munca se face gratis, probabil ca o „recompensă” pentru salariile tăiate acum doi ani.
Într-o epocă a tehnologiei extrem de avansate, nicio minte luminată de la Bucureşti nu s-a gândit că toată această acţiune putea fi rezolvată, în doi timpi şi trei mişcări, cu ajutorul softurilor de evidenţă a alocaţiei pentru copii (softuri care au tot: adrese CNP-uri etc). Nu era nevoie ca zeci de mii de profesori să fie purtaţi, în afara programului, prin noroaie, pentru a afla ceea ce deja există într-o bază de date. Unde nu-i cap, vai de picioare! Picioarele profesorilor.
