Între adulare şi nepăsare stă la rând băşcălia politică! Am bifat şi ieri, ca şi în alţi ani, Ziua Unirii, uitând că ar trebui să fim mai uniţi zi de zi, nu doar… când se dă dezlegare! Ne poruncesc cum să ne mândrim sau să ponegrim mode, dogme şi influenţe interne şi externe, publicişti excitaţi şi doctori pe copy paste, încât cred că ar fi mai cinstit dacă fiecare guvern ar avea şi câte-un ministru de Istorie, să ştim şi noi nu doar pe cine votăm, ca-n Caragiale, ci şi ce să adulăm de bon ton şi ce să ponegrim legal. Dacă francezii îl iubesc pe Napoleon, fie el şi dictator, noi l-am trecut pe Cuza al nostru prin ciur şi prin dârmon jegos!
Lecţie practică de fezandare a Istoriei, figura lui Cuza a fost eludată pe vremea lui Carol I: la 50 de ani de la Unire, regele nu-l pomenea în discursul său dedicat contopirii Principatelor; şi pe bună dreptate, ar fi stârnit criticile celor care nu uitaseră CUM fusese dat jos Cuza!. Ulterior, Cuza a fost înlocuit sub Dej de „rolul maselor”, ca pe vremea comuniştilor ultranaţionalişti să intre în conştiinţa copiilor nu prin cartea de Istorie, cât prin scenetele cu moş Ion Roată sau prin „legenda” cu „ocaua lui Cuza. Astăzi este studiat doar 3 (trei) ore într-o viaţă de elev şi redescoperit de comentatori istorici prin poveştile de alcov cu Maria Obrenovici, sărind mai aridele pagini privind marile reforme şi crearea instituţiilor moderne esenţiale ale statului. Pe care, să nu uităm totuşi, nu le-a făcut Cuza singur, ci împreună cu mulţi alţii, precum Kogălniceanu! La Galaţi, şi aici avea ieri dreptate profesorul Mihalache Brudiu, vorbind despre Unire ar trebui să îl evocăm în mod special pe extraordinarul diplomat Negri, cel care a renunţat la tron în favoarea colonelului şi a întreţinut pe banii săi, vânzându-şi bunurile, diaspora revoluţionară prin care a trecut şi tânărul studinte Cuza.
Dacă ar fi să-l demitizăm pe Cuza, cum se tem cei care s-au obişnuit, comod, doar cu ideile principale ale Istoriei, am vorbi mai degrabă de faptul că spre finalul domniei l-a umilit şi blocat pe prim-ministrul reformelor, Kogălniceanu, că a condus autoritar, că a apelat la o lovitură de stat; sigur, totul înţeles în conjunctura acelor vremi, când chiar „democratul” Napoleon al III-lea îi reproşa domnitorului român tocmai moliciunea, că nu interzice mai multe gazetele critice… Dar, cum nici măcar aceste aspecte nu sunt prea studiate, deci, spre deosebire de Eminescu, sunt puţini cei care şi-au propus să-l demoleze pe Cuza doar ca să facă o frumoasă carieră… europeană – „Internaţionalistă”, cum s-ar fi spus pe vremea lui Dej. Aşa că românii, sărăciţi, umiliţi, dezamăgiţi, disperaţi, deci mai puţini uniţi ca niciodată, bifează azi în continuare evenimentul, cu copii aduşi să joace hora…dezbinării în faţa reprezentanţilor partidelor, aproape fără spectatori. O sărbătoare în care nu se îngroapă securea războiului, iar şeful statului nu participă nicăieri la „baia de mulţime” alături de ceilalţi politicieni formalişti… Şi nu este vina lui Cuza că înainte l-am „studiat” prea fardat, din piesa uitată a lui Tudor Şoimaru, aşa cum şi pe Marele Ştefan nu din Iorga, ci din fantezia unui Delavrancea îl „ştim”.
