Poporul român a avut mereu nevoie de oameni providenţiali. Uneori i-am avut, alteori nu, dar nevoia a existat mereu. Am avut recent o dispută cu un amic pe tema nevoii noastre de oameni providenţiali. El susţinea că românii duc lipsa unor lideri absoluţi care să îi scoată din criză. Indiferent de domeniu, noi nu suntem croiţi genetic să ieşim împreună din mocirlă, ci avem nevoie de acel om suprem care să ne aducă victorii în lupte, să ne păstreze integritatea teritorială, lingvistică sau să ne poarte pe culmile prosperităţii politice, economice, sportive etc. Singurul contraexemplu pe care l-am putut aduce a fost Revoluţia din '89, însă am dubii chiar şi aici pentru că nici acum nu se ştie dacă a fost vorba într-adevăr de o operă colectivă sau a existat cel puţin un regizor al evenimentelor.
În rest, istoria recentă e plină de exemple. Politica le oferă pe cele mai multe, dar şi celelalte domenii sunt pline de poveşti semnificative. A fost Emil Constantinescu, a mai fost şi Traian Băsescu, ba chiar îmi amintesc câtă speranţă aveam când, la sfârşitul anilor '90, a fost numit premier Mugur Isărescu. Atenţie, nu spun că aceşti oameni au fost providenţiali, ci doar că aşa au fost văzuţi de majoritate. Vorbesc, aşadar, aici, doar despre nevoia de oameni providenţiali, nu despre excepţionalitate.
E o chestiune de mentalitate. Acesta pare a fi sistemul de gândire pe care ni l-au lăsat moştenire părinţii, bunicii. Tatăl meu a crescut într-o familie săracă, cu cinci fraţi. Mi-a povestit că toate resursele familiei se duceau pe şcolile fratelui celui mare, în ideea că, odată ajuns pe propriile picioare, îi va ajuta pe cei mici să iasă din noroi. Toată viaţa a trăit frustrarea mezinului care acceptă să umble zi lumină cu oile pe câmp în speranţa că providenţialul familiei se va întoarce într-o zi ca să îi schimbe opincile cu o pereche de pantofi. Nu s-a întâmplat asta niciodată. Iar nouă, ca naţie, nu ni s-a întâmplat nici cu Constantinescu, nici cu Isărescu, nici cu Băsescu. Culmea e că, după fiecare dezamăgire, nu am schimbat decât personajul în care să credem, nicidecum mentalitatea. Ne-a dezamăgit X, nu-i nicio problemă, ne scoate Y din rahat. Şi tot aşa. Până când, o dată la o sută de ani, de exemplu, chiar apare unul care rămâne în legendă şi ne întăreşte speranţa că fără oameni providenţiali nu avem cum să o scoatem la capăt. Ce facem în perioadele de secetă? Nimic. Aşteptăm, sperăm, credem, suferim dezamăgiri şi apoi o luăm de la capăt cu speranţa.
Nevoia de personaje providenţiale este produsul mentalităţii unei societăţi care nu trăieşte prin valoare colectivă, ci doar prin valoare individuală. E simplu. Performanţele, indiferent de domeniu, nu le-am atins niciodată printr-un sistem creat special pentru a fi mereu în vârf, ci tocmai printr-o serie de excepţii. Dacă aşteptăm excepţia să nu ne mire că suntem o excepţie.
