De-a lungul campaniei „„Viaţa liberă” vine în cartierul tău”, am întâlnit multe probleme şi nemulţumiri. Din Mazepa şi Ţigline până în Micro 40 şi Micro 39 am văzut mizerie, câini, străzi neasfaltate, gropi, dar niciunde nu am văzut un cartier mai dezolant decât Fileştiul. Parcă nici măcar Bariera Traian nu s-a ridicat la un asemenea grad de mâhnire şi neputinţă. Să vezi că locuitorii unui cartier al oraşului stau fără lumină, nu este chiar uşor. Nu este uşor să îi vezi, nu mai spun să stai zi de zi acolo. Să ştii că fac tot felul de flic – flac-uri disperate să convingă autorităţile să monteze stâlpi de electricitate, că merg doi kilometri pe jos, prin noroi, numai ca să ajungă la autobuz sau să ducă gunoiul, într-adevăr întrece imaginaţia oricărui cineast balcanic. Mai ales că este vorba de un cartier al unui oraş şi nu de un sat izolat. Pentru că până şi satele îndepărtate au acces la energie electrică.
Oamenii au cumpărat pământul, s-a dat aviz de construcţie şi totuşi locuiesc acolo ca uitaţi de lume. Cartierele mărginaşe Bariera Traian şi Fileşti par să existe numai cu titlul, pentru că ar putea foarte bine să aparţină de vreo comună la cum se prezintă situaţia lor. Dacă autorităţile s-au ocupat, chiar dacă de formă, uneori, de cartierele, să le spunem, centrale, cele mărginaşe sunt ca inexistente. Sunt, la propriu, uitate de lume. Nu le poţi numi decât fundături. Fără străzi, transport, canalizare, fără acces la apă potabilă, oamenii care locuiesc aici duc lupte de supravieţuire şi trebuie să găsească forţele necesare pentru a se lupta şi cu indiferenţa autorităţilor. Respinşi şi trimişi de la o poarte la alta, intră pe geam, se strecoară pe fiecare uşiţă lăturalnică în speranţa că poate cineva le va auzi vocea.
Şi, zău, nu înţeleg cum pot oamenii ăştia din instituţii să ne conducă şi să ne reprezinte interesele de pe scaunele lor moi, din birourile lor calde şi apoi să dea răspunsuri atât de formale şi seci: lucrările nu sunt prevăzute în bugetul de anul acesta, nu avem fonduri. Înţeleg că e vorba de formalităţi, dar du-te şi vorbeşte cu oamenii, vezi ce poţi face, fă un plan! Priveşte-i în ochi! Nu veni numai în campanie! Du-te şi vezi-le disperarea, dacă eşti primar sau consilier, du-te şi vezi cum stau, păşeşte-le pragul! Îţi vor deschide uşa cu nemăsurată bucurie şi speranţă.
Edilii s-au obişnuit să facă băi de mulţime din patru în patru ani. Asta nu este o revelaţie, e un adevăr bine ştiut de toţi, dar merită spus cu fiecare ocazie. Nimeni nu cere nimănui să reinventeze roata de căruţă, ci doar să facă ceea ce este normal. Poate ar trebui cu toţii să ieşim, ziua, în amiaza-mare, cu o lumânare aprinsă, după modelul lui Diogene, să căutăm un ales, un edil, care să fie şi om. Pentru că, dincolo de orice aptitudini gospodăreşti, dincolo de influenţa politică, dincolo de puterea de a rezista presiunilor corupţiei, dacă un manager nu este om, degeaba aşteptăm să-i înflorească peste noapte, când deja e sus, vreo sensibilitate la nevoile altora. La cum merg lucrurile în Galaţi, se pare că toţi aleşii s-au ascuns, departe de oameni, şi dictează fără să vadă nimic din ce se întâmplă în afară, orbi la neputinţa şi lipsa de oportunităţi în care ne zbatem cu toţii. Până la urmă, cine orbecăieşte mai mult?
