Ne temem de cotele apelor Dunării care vor uda un pic faleza, vor inunda poate pe ici, pe colo, dar se vor retrage până la urmă în matca lor firească şi ne vor lăsa în pace. Ignorăm însă faptul că stăm de multă vreme în apă până la genunchi, pentru că ni se scufundă corabia, dar noi ne vedem fiecare de bucăţica noastră, sperând mioritic că poate cineva va face ceva să ne salveze. Oameni buni, nu avem nicio şansă atâta vreme cât vom ne vom lăsa conduşi de incompetenţi coruptibili, în stare să-şi vândă şi viitorul copiilor lor doar de dragul de a le pune averi la bancă.
Sidexul a fost vândut pe un preţ echivalent unui morman de fiare. Ceea ce va şi ajunge în curând şi ne va oferi aceeaşi imagine dezolantă cu care ne împunge acum sufletul ICMRS-ul, altădată loc de muncă pentru peste 10.000 de oameni, acum devastat ca după bombardament, ultimele rămăşiţe fiind roase de cea mai de jos pătură de hoţi - vânzătorii de fier vechi. Praful şi pulberea s-au ales de toate fostele întreprinderi privatizate şi date pe mâna unor oameni cărora nu le-a păsat, pentru că de haram le-au primit, de haram s-au dus. Nu s-au spetit să muncească pentru ele, şi totul a fost un joc de-a ce iau pe mere dau pe pere.
Am cunoscut şi gălăţeni harnici şi destoinici. Au muncit pe brânci ca să-şi ridice o afacere. Păcatul lor a fost că şi-au dorit să poată dormi noaptea cu conştiinţa curată. N-au vrut să tragă în piept statul, nici să-şi bată joc de angajaţi sau de clienţi. Au investit tot profitul în afacerea lor, pentru a-şi perfecţiona utilajele şi pentru a deveni, pe cinstite, competitivi. Însă legile din România nu sunt făcute pentru astfel de oameni, cei cu frică de Dumnezeu nu au şanse. Dacă nu eşti „băiat deştept”, te înglodezi în datorii. Ori ştii să joci în destrăbălata horă a furtişagurilor, ori eşti lăsat pe dinafară.
Trist e că fiind prea ocupaţi cu jaful, cei care sunt acum pe val nu mai realizează că, în curând, toată agoniseala lor se va duce pe apa sâmbetei şi că, în cel mai pur stil românesc, sunt campioni la furat propria căciulă. În curând nu va mai fi nimic de prăduit. Ce vor face atunci?
Iar noi, cei mulţi, care am fi putut schimba ceva, dar care atâta vreme i-am lăsat să facă ce vor şi ne-am ascuns după ochelarii de cal ai consumatorului model, am tras de bani ca să ne ajungă să cumpărăm tot felul de chilipiruri şi otrăvuri de la supermarketurile deschise ca ciupercile după ploaie, la care ne uităm cu ochii căscaţi ca la cine ştie ce Mecca, noi ce vom face? În curând, vom îngroşa rândurile şomerilor. Şi atunci, cum ne vom uita în ochii copiilor noştri să le spunem încotro s-o apuce? Încotro le vom arăta că este viitorul lor? Are cineva curajul să-i mai lege de noul sau de mai vechiul Galaţi? Pe ce să mai altoieşti mândria locală? Pe ruinele care se vor toci de vreme până la dispariţie? Pe lipsa valorilor morale promovate de cei care ne conduc oraşul? Pe incompetenţa care s-a infiltrat incurabil până în măduva societăţii noastre?
Să vedem cine mai are curajul acum să ridice piatra patriotismului şi să ne spună că nu este corect să ne învăţăm copiii să plece unde vor vedea cu ochii…
