Pe ţăranul gălăţean nu prea mai dă nimeni doi bani, de multă vreme. Ne place tuturor să-l ştim acolo, bun de muncă până la bătrâneţe, neobosit şi prea ocupat cu tarlaua şi cu animalele lui ca să mai emită vreo pretenţie! Locul îi este pe ogor, în grădina de zarzavat, în solar, în grajdul rumegătoarelor şi prin ograda proprie. Duminica, la biserică, iar în rest, la muncă! Pentru că nu ne-am dat niciodată silinţa să-l cunoaştem prea bine, îl respectăm formal, dar numai atâta timp cât îl vedem la televizor sau din maşină, când plecăm în concediu. Ne place să credem că nu are nevoie de cine ştie ce bani pentru că trăieşte «din ce mai pune în grădină», de parcă pe el l-ar fi făcut Dumnezeu altfel, ca să se poată hrăni un an încheiat cu roşii, castraveţi, salată şi usturoi verde crescut în spatele casei! De fapt, dacă ne gândim mai bine, e chiar de admirat ţăranul ăsta care trăieşte în preajma Galaţiului, însă doar atâta vreme cât munceşte acolo, în legea lui, şi nu vine peste noi, să ne ocupe spaţiul de prin autobuze cu sacoşele lui de rafie sau se stea, îmbrăcat cu haine ieftine şi cu ilic de lână, mirosind a naftalină, în faţa noastră la coadă la doctor. De cum şi-a întins ţăranul mâinile lăţite de sapă şi crăpate de vânt să ceară sau să cumpere ceva din lumea noastră, a orăşenilor cu obraz fin şi cu palme nebătătorite, i-a cam venit timpul să se întoarcă la oile lui. Dacă n-o face, îl luăm peste picior de nu se vede! Dacă nu înţelege ce acte îi mai trebuie ca să depună un proiect sau ca să ia nişte subvenţii, să se ducă el să mai înveţe nişte carte, că n-avem noi vreme să vorbim de două ori pentru toate babele surde!
De ce e gospodarul român de la ţară atât de umil atunci când vine la oraş? De ce se dă mai încolo, atunci când vreo beizadea de liceu îl ia în râs în autobuz? Pentru că e sărac şi ştie că tot aşa, lipit pământului, o să şi moară! Motivul e simplu: pentru dezvoltarea durabilă a satului românesc nu sunt bani! Dezvoltarea economiei din oraşele mici, comune şi sate a intrat, de ceva timp, într-un cerc vicios pe care nu-l poate rupe nimeni, decât cu multe milioane de lei pe care nici măcar statul nu le are, pentru a pune la punct o politică de dezvoltare. Un om de afaceri care ar vrea, spre exemplu, să-şi deschidă fabrică într-un sat, într-o comună sau într-un oraş mic, îi va cere primarului drumuri bune până la pământul pe care îl cumpără, plus curent electric, apă curentă şi gaz. Şi cum chiar şi într-un orăşel cum e Târgu Bujor, să zicem, nu rentează să tragi gaz doar pentru utilizatorii casnici (iar consumatori economici importanţi nu există), e clar că fie se munceşte la butelie, fie nu se mai face nimic. Omul de afaceri n-are gaz, aşa că nu mai deschide nicio fabrică. Nu creează locuri de muncă, iar localnicii rămân tot fără bani, aşa că n-ar avea nici măcar cu ce să se racordeze la ţeava de gaz, chiar dacă le-ar trage-o statul gratuit prin faţa porţilor. Iar sărăcia îşi vede în continuare de treabă!
Soluţii? Nu există! Cine are ceva pământ îl trudeşte aşa cum poate. Fără bani în buzunar, nu primeşte nimeni mult doritele fonduri europene cu care să se dezvolte. Aşa că ţăranul tânăr care nu vrea să plece în Spania sau Italia, la căpătuială, îmbătrâneşte tot cu sacoşele lui de rafie, cu mâinile crăpate şi cu ilicul de lână mirosind a naftalină. Asta, după o viaţă de muncă şi de privit în pământ, ştiind că face parte din «prostime», adică nu dintre cei proşti, ci dintre cei săraci.
Lipsa de bani, de respect şi de speranţă l-au făcut să fie umil şi să privescă în pământ, deşi munceşte mult mai din greu decât toţi cei care îl conduc şi îi dau lecţii!
